Are un tupeu remarcabil domnul Alfred Simonis, noul „baron” de Timiș, atunci când afirmă că banii din care și-a construit palatul din Moșnița Nouă provin din „afaceri legal derulate” înainte de a deveni demnitar.
Serios?
Când au fost derulate aceste afaceri profitabile? În adolescență? Și în ce au constat aceste „afaceri profiabile” care au adus profituri de milioane de lei? Sau nu sunt transparente? Pentru că, în mod public și verificabil, traseul său profesional este legat aproape exclusiv de funcții publice sau de proximitatea acestora. N-am auzit de numele lui în domeniul antreprenorial, extrem de profitabil, înainte de mariajul cu PSD.
Mai grav decât afirmația în sine este însă sfidarea: să te declari „om de afaceri prosper” în timp ce ai ocupat funcții precum deputat, președinte al Camerei Deputaților și, în prezent, președinte al Consiliului Județean nu este doar o problemă de imagine — este o problemă de credibilitate și, potențial, de legalitate, mai ales în condițiile în care aceste funcții implică putere de decizie asupra resurselor publice și creează suspiciunea rezonabilă a unei interferențe între interesul public și cel privat, o dovadă clară că, în România, legea devine facultativă pentru unii și se aplică strict muritorilor de rând.
Întrebarea rămâne una simplă și legitimă: care sunt acele afaceri concrete, transparente și verificabile, care au generat milioane de lei profit înainte de intrarea în funcțiile publice? Să ne facem și noi o idee despre ce înseamnă afaceri profitabile în Romania!
Din experiența mea profesională, din perioada în care verificam situația firmelor administrate de lideri politici și de familiile acestora, nu îmi amintesc ca firmele asociate numelui Simonis — direct sau prin interpuși să-mi atragă atenția — să fi fost campioane ale profitului în mediul concurențial real.
În schimb, ceea ce apare ca o simplă și nevinovată „coincidență” devine, în timp, după „adjudecarea” funcțiilor politice, în special celor associate cu functia de ordonator de credite, un tipar pentru genul acesta de lideri politici:
– creșterea spectaculoasă a veniturilor;
– consolidarea influenței politice;
– derularea accelerată a contractelor publice, toate evoluând în paralel.
Coincidență? Poate.
Dar o coincidență repetată devine, în mod legitim, un motiv de analiză.
Mai ales când vorbim despre:
– adjudecarea unor poziții-cheie în administrația locală;
– controlul politic asupra instituțiilor relevante;
– o dinamică economică favorabilă exclusiv în proximitatea puterii, generata de administrarea fondurilor publice.
Într-un stat funcțional, patru instituții ar fi trebuit să trateze astfel de situații nu ca pe simple declarații politice, ci ca pe semnale de risc:
– Agenția Națională de Integritate;
– Curtea de Conturi a României;
– Agenția Națională de Administrare Fiscală;
– parchetele, în special Direcția Națională Anticorupție.
Dacă aceste instituții și-ar fi exercitat atribuțiile cu rigoare, ar fi putut verifica:
– existența unor posibile incompatibilități;
– eventualul rol de administrator de fapt;
– corelația dintre atribuirea contractelor publice și acumularea de avere.
Nu vorbim despre verdicte, ci despre obligația de a verifica.
Pentru că problema nu este doar una individuală.
Alfred Simonis devine, în acest context, simptomul unui model mai larg — un model care a definit, în diferite etape, o parte din elita politică asociată Partidul Social Democrat.
Un model în care ascensiunea politică și acumularea de avere par să evolueze sincron.
Lista este cunoscută și nu are nevoie de exagerări pentru a ridica semne de întrebare: Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Marian Oprișan, Mircea Cosma, Dumitru Buzatu.
Toate aceste nume sunt asociate, într-o formă sau alta, cu controverse legate de modul în care puterea publică a fost exercitată.
De aici și percepția — tot mai răspândită — că nu vorbim despre un model occidental de administrație, ci despre unul de tip oligarhic, de tip rusesc, specific unor zone foste comniste, în care accesul la resurse publice devine principalul motor al îmbogățirii.
În acest context, devine mai ușor de înțeles de ce controlul asupra justiției, pentru PSD, a fost o miză constantă în ultimii 35 de ani.
Și de ce perioadele în care procurori precum Laura Codruța Kovesi au acționat independent au generat adevarate tzunami pentru cei obișnuiți să confunde bugetul public cu contul bancar personal, reacții atât de puternice în interiorul sistemului politic.
Astăzi, întrebarea esențială nu mai este dacă există suspiciuni.
Întrebarea este: cine mai are capacitatea și voința să verifice cu adevărat proveniența averilor acestor baroni născuți de sistemul politic de sorginte rusă?
Pentru că, atunci când conducerea instituțiilor-cheie este percepută — incontestabil, de fapt — ca fiind politizată — ANAF, ANI, Curtea de Conturi, parchetele — care, în bloc, au devenit, practic, „filiale” de partid, adică sub controlul total al PSD, mecanismul de control devine, în ochii publicului, pur și simplu nefuncțional.
Aceasta nu este doar o problemă de imagine sau procedurală. Este problema de fond a sistemului: baronii apar și prosperă pentru că instituțiile publice nu funcționează. Ele nu sunt doar politizate; sunt mituite, pe verticală și pe orizontală, cu salarii uriașe și pensii speciale, pentru a nu vedea și a nu interveni. Pentru a nu face nimic.
Azi, PSD controlează exact ce trebuie pentru ca baronii — gen Alfred Simonis — să sfideze public, afișând averea acumulată în timp ce au fost demnitari ai statului român, fără niciun risc.
Când șeful ANAF este PSD, șeful Justiției este PSD, șefii parchetelor (DNA, DIICOT, Parchetul General) sunt PSD, șeful ANI este PSD, șeful Curții de Conturi este PSD, șeful Antifrauda este PSD — cine să-l deranjeze pe Simonis, chiar dacă s-a autodenunțat în direct?
Șeful DGRFP Timișoara? Șeful DNA Timișoara? Șeful Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara? Șeful IPJ Timiș Să fim serioși!
Am văzut, simțit și probat când am făcut verificările în comuna Giroc, fief PSD, cum au reacționat toate instituțiile publice: deși prejudiciile erau de milioane de euro, toți și-au declinat competența ca să nu deranjeze stăpânul PSD. Sau, mai grav, au încercat să facă protecție, în stilul clasic: „nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii”. Exemple: peste 127 de autorizații emise pe baza unor semnături false — și nimeni nu a atras răspunderea emitentului autorizațiilor.
De ce? Pentru că printre beneficiari se regăsesc nume grele din instituțiile de control și justiție, ori lideri politici de care depind carierele șefilor de instituții. În asta constă tupeul lui Simonis: știe că cei în funcții depind de semnătura lui. Iar logica devine simplă: controlul devine paralizat, legea devine facultativă, iar baronii prosperă sub protecția sistemului pe care ar fi trebuit să-l regleze.
Și atunci rămâne întrebarea: Toate aceste instituții sunt plătite din bani publici, de către contribuabili, pentru ce? Pentru a proteja un sistem care naște baroni din banii publici?
Pentru că nu mai exista nici autosesizare nici control. Iar în absența controlului, ceea ce rămâne nu este doar suspiciunea.
Este sfidarea.
Iar sfidarea, afișată ostentativ prin opulență, nu mai este doar o problemă morală.
Devine o problemă de încredere publică și, în ultimă instanță, de stabilitate democratică.
Atât timp cât acest sistem continuă să producă astfel de „reușite” — baroni și oligarhi construiți din vamuirea banului public — modelul european al României va rămâne doar un slogan electoral, nu o realitate instituțională.
