Cea mai mare dezamăgire a vieții mele nu este legată nici de bani, nici de sănătate, nici de nereușite personale. Pe toate acestea le-am considerat încercări firești ale existenței. Ceea ce mă apasă cu adevărat este degradarea morală pe care o văd accentuându-se în jurul meu. Nu sărăcia materială mă neliniștește, ci sărăcia de caracter.
Am ajuns să constat că impostura nu mai este marginală, ci funcțională. Parafrazându-l pe Umberto Eco, prostul satului nu mai vorbește doar la bar. Dacă este suficient de abil și își activează rețeaua potrivită de cunoștințe, poate construi o carieră. Nu prin competență, nu prin merit, ci prin mimarea lor. Iar această mimare ajunge, uneori, mai eficientă decât valoarea autentică.
Până la un punct, am luptat. Am muncit, m-am pregătit, am încercat să-mi consolidez poziția prin ceea ce știu să fac, nu prin pe cine cunosc. Și am reușit să nu fiu substituit. Dar victoria aceasta are un gust amar. Pentru că, în jurul meu, observ cum mediocritatea devine normă, cum superficialitatea capătă autoritate și cum criteriile reale sunt împinse în plan secund.
Nu mă doare atât prezentul meu. Am învățat, în timp, să evit și să contracarez asaltul prostiei. Am învățat să disting între zgomot și valoare, între impostură și competență. M-am adaptat fără să mă compromit. Însă întrebarea care nu-mi dă liniște este alta: ce vor face copiii mei?
În ce societate îi las? Într-una în care succesul pare tot mai des legat de abilitatea de a manipula, nu de a construi? Într-una în care relațiile pot cântări mai mult decât munca, iar aparența mai mult decât consistența?
Mă tem nu de faptul că vor întâlni nedreptatea — aceasta a existat întotdeauna. Mă tem de presiunea subtilă de a-și ajusta caracterul pentru a supraviețui. Mă tem că vor ajunge să creadă că integritatea este o naivitate și că flexibilitatea morală este o formă de inteligență. Mă tem că vor fi puși în situația de a alege între a rămâne drepți și a avansa.
Știu că nicio societate nu a fost perfect meritocratică. Istoria abundă în exemple de impostori ajunși sus și de oameni valoroși marginalizați. Diferența este că astăzi degradarea pare mai vizibilă și, poate, mai rapidă. Sau poate doar eu o percep mai acut, pentru că responsabilitatea de părinte schimbă perspectiva.
Încerc să-mi spun că soluția nu este revolta permanentă și nici resemnarea. Încerc să înțeleg că nu pot controla societatea, dar pot influența formarea lor interioară. Dacă le ofer competență reală, discernământ și repere morale ferme, poate vor avea instrumentele necesare pentru a naviga într-o lume imperfectă fără a se deforma interior.
Totuși, dilema rămâne: este posibil să rămâi integru și să reușești? Sau succesul cere inevitabil concesii?
Nu am un răspuns definitiv. Am doar convingerea că, dacă le-aș transmite cinism, le-aș face un rău mai mare decât orice impostor din afara casei. Dacă le-aș transmite frică, i-aș vulnerabiliza. De aceea încerc să le transmit altceva: competență, demnitate și luciditate.
Durerea mea nu este un refuz al realității, ci o formă de responsabilitate. Dacă mă revolt interior, este pentru că încă îmi pasă. Iar poate tocmai această neliniște morală este dovada că degradarea nu este totală. Atâta timp cât există oameni care o simt și o numesc, mai există un punct de rezistență.
Poate că nu pot schimba direcția societății. Dar pot încerca să cresc oameni care să nu contribuie la această degradare. Iar aceasta, deocamdată, este forma mea de luptă.
