Invidia nu este doar un viciu moral individual. În forma ei colectivă, ea devine una dintre cele mai distructive forțe sociale. De-a lungul istoriei, puține pasiuni umane au fost exploatate cu o eficiență comparabilă, tocmai pentru că invidia nu cere efort intelectual, nu presupune înțelegere și nu solicită responsabilitate. Este suficient să existe diferențe – de avere, de statut, de educație – pentru ca ea să poată fi transformată într-o armă politică redutabilă.
Ura îndreptată împotriva lui Nicușor Dan se înscrie perfect în acest tipar. Nu este o ură rațională și nu are la bază fapte grave, eșecuri morale sau derapaje instituționale majore. Este, în esență, o reacție de respingere față de un tip uman profund inconfortabil pentru o parte a societății românești: omul normal, competent și incoruptibil. Iar într-un spațiu public obișnuit cu zgomotul, impostura și teatralitatea agresivă, normalitatea devine provocare, iar provocarea naște ostilitate.
Asupra celor needucați, invidia acționează cu o forță devastatoare. Lipsa educației nu înseamnă doar absența informației, ci incapacitatea de a înțelege mecanismele care produc prosperitate, mobilitate socială și progres. În lipsa acestei înțelegeri, succesul altuia nu este perceput ca rezultat al muncii, inteligenței sau al unui parcurs coerent, ci ca o nedreptate personală. Astfel, frustrarea individuală se transformă rapid în resentiment colectiv, iar resentimentul nu caută explicații sau soluții, ci vinovați.
Nicușor Dan este detestat nu pentru ceea ce face, ci pentru ceea ce este. Este un om educat, riguros, disciplinat intelectual, lipsit de ostentație și de apetit pentru spectacol. Nu flatează masele, nu promite miracole, nu exploatează emoțiile primare. Într-o cultură politică dominată de populism, calmul este interpretat drept slăbiciune, iar decența drept aroganță. În realitate, aceste trăsături exprimă o autonomie interioară care nu poate fi confiscată.
Un prim motiv al urii este invidia intelectuală. Inteligența autentică provoacă resentiment într-o societate care a fost sistematic descurajată să o valorizeze. Performanța intelectuală nu este tangibilă, nu se vede la prima mână, nu poate fi mimată prin sloganuri sau agresivitate verbală. De aceea este ușor contestată și batjocorită. Nicușor Dan este un reper care, prin simpla sa existență, expune mediocritatea multora. Iar mediocritatea nu se apără prin competență, ci prin negare.
Un al doilea motiv este imposibilitatea de a-l compromite. Nicușor Dan nu are „schelete în dulap”, nu are un trecut opac, nu este legat de rețele de corupție și nu poate fi șantajat. Într-un sistem politic construit pe vulnerabilități, datorii reciproce și compromisuri murdare, un om curat este o anomalie periculoasă. El nu poate fi controlat, negociat sau redus la tăcere. Iar ceea ce nu poate fi controlat este, inevitabil, atacat.
Din acest punct, manipularea maselor devine simplă. De fiecare dată când s-a dorit coagularea poporului împotriva unei elite – reale sau imaginare – invidia a fost instrumentul preferat. Este cea mai eficientă metodă de mobilizare: nu cere argumente, ci emoție; nu propune construcție, ci demolare; nu promite efort, ci răzbunare. Populismul demagogic se hrănește din această energie negativă și o canalizează spre ținte convenabile: bogații, intelectualii, antreprenorii, „ceilalți”.
Utopia egalitarismului este forma ideologică cea mai sofisticată a invidiei. Sub pretextul justiției sociale, ea nu urmărește ridicarea celui de jos, ci coborârea celui de sus. Egalitatea nu mai este înțeleasă ca egalitate de șanse, ci ca egalitate de rezultate, impusă prin forță. Pentru ca această logică să pară morală, succesul trebuie demonizat, meritul discreditat, iar diferențele naturale dintre oameni negate.
Revoluția Franceză a inaugurat acest tipar modern, transformând resentimentul social într-o ideologie a resentimentului. Marxismul a rafinat mecanismul, oferindu-i o justificare teoretică prin „lupta de clasă”. Revoluția bolșevică a dus ideea la extrem, instituționalizând ura proletară și transformând resentimentul într-o politică de stat. Comunismul din România nu ar fi fost posibil fără această exploatare sistematică a invidiei: „chiaburul”, „burghezul”, „intelectualul” au devenit dușmani nu pentru fapte, ci pentru ceea ce reprezentau.
Aceeași logică este reluată astăzi, sub forme adaptate discursului contemporan. De peste trei decenii, partidele așa-zis de stânga, în frunte cu PSD, dar și curentele naționalist-suveraniste, exploatează aceeași resursă emoțională primitivă. Se cultivă suspiciunea față de competență, se stigmatizează educația, se suspectează succesul, se demonizează inițiativa privată. Bogatul este hoț prin definiție, intelectualul este trădător, iar omul care gândește este suspect.
Nicușor Dan este urât tocmai pentru că nu joacă acest joc. Nu promite confiscări, nu întreține ura, nu validează resentimentul. Prin simpla sa prezență, el contrazice mitologia „descurcărețului” și expune falimentul populismului. De aceea devine țintă: nu pentru ceea ce spune, ci pentru ceea ce reprezintă.
O societate sănătoasă nu se construiește pe invidie, ci pe merit. Nu pe nivelarea diferențelor prin forță, ci pe crearea condițiilor în care cât mai mulți pot urca. Invidia, ridicată la rang de virtute civică, distruge coeziunea socială, anihilează meritocrația și condamnă națiunea la stagnare.
Ura față de Nicușor Dan nu este, în fond, despre el. Este despre refuzul unei părți a societății de a accepta normalitatea, competența și responsabilitatea. Iar o societate care își fundamentează politica pe resentiment nu își poate construi viitorul decât pe ruină.
