În ultimele luni, asistăm la un fenomen simptomatic pentru degradarea spațiului public românesc: contestarea educației și competenței unor oameni precum Ilie Bolojan sau Nicușor Dan, nu pe baza unor fapte verificabile, ci pe fondul unei avalanșe de informații false, insinuări și resentimente propagate pe rețelele sociale.
Nu sunt puse sub semnul întrebării diplomele lui Marcel Ciolacu sau ale altor figuri politice cu studii „flexibile”, obținute pe la universități-fantomă, academii de „științe politice”, „informații” sau instituții private al căror principal merit este adaptabilitatea la nevoile clientelei politice. Nu. Ținta sunt tocmai cei care au studii reale, verificabile, obținute prin muncă și rigoare.
Problema nu este, așadar, la Bolojan, Nicușor Dan sau alții ca ei. Problema este explozia imposturii cu diplomă, dublată de un fenomen mult mai grav: analfabetismul funcțional militant.
Prostia care nu mai tace
Trăim într-un moment în care nu mai e suficient să fii incompetent; trebuie să fii și vocal. Rețelele sociale au creat iluzia unei egalități absolute între opinie și competență. Oricine spune orice, oricât de aberant, iar afirmația nu mai este evaluată prin criterii de adevăr, ci prin număr de distribuiri, reacții și „like-uri”.
Aici intervine drama: imbecilul nu doar că nu înțelege, dar refuză să înțeleagă. Iar când i se explică, reacția nu este iluminarea, ci ostilitatea. Pentru că explicația îl umilește. Îi amintește de propriile limite. Iar limitele, într-o societate care a glorificat mediocritatea, sunt percepute ca o agresiune.
Fiodor Dostoievski anticipa perfect această epocă atunci când spunea:
„Lumea va ajunge într-un punct în care oamenilor inteligenți li se va interzice să vorbească, pentru a nu-i jigni pe proști.”
Exact în acest punct ne aflăm. Inteligența a devenit suspectă. Competența – elitistă. Rigoarea – ofensatoare.
Idiotul satului, promovat la rang de profet
Umberto Eco a formulat una dintre cele mai lucide diagnoze ale epocii digitale: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși la punct. Astăzi, au același drept la cuvânt ca un laureat al Premiului Nobel.”
Televiziunea – spunea Eco – promova „idiotul satului” pentru divertisment. Internetul a făcut un pas fatal: l-a transformat în purtător de adevăr.
Astfel, o inepție lansată pe Facebook sau TikTok nu mai este contrazisă, ci preluată, amplificată și validată de alți indivizi lipsiți de instrumente minime de gândire critică. Minciuna nu mai este o excepție; devine normă. Adevărul nu mai este căutat; este suspect.
Antidotul care nu mai funcționează
Eco propunea și o soluție: „Informația trebuie filtrată. Invazia imbecililor a creat un sindrom al scepticismului. Lumea nu mai crede ce se spune. Întreabă: «De unde știi?» – «De pe Twitter». Și se desumflă.”
Dar acest antidot presupune un nivel minim de inteligență critică. Presupune capacitatea de a distinge sursa, de a verifica, de a compara. Or, tocmai acest nivel minim lipsește masiv.
La această carență se adaugă o mentalitate profund retrogradă, moștenită din proletcultismul comunist: resentimentul față de merit. Invidia față de competență. Ura față de cel care știe mai mult, muncește mai mult, este mai bun.
Logica este simplă și toxică: „Chiar dacă e competent, nu-mi convine. Pentru că existența lui îmi arată mie ce nu sunt.”
