Ion Mihalache nu a murit în 1963.
A murit atunci când România a decis că torționarii pot fi reciclați, iar victimele pot fi uitate.
Citind despre ultimele sale zile, despre frig, foame, bătăi și umilință administrată cu metodă, mi-am amintit de bunicul meu, Alexandru Roman. Nu a fost lider politic, nu a avut tribună, nu a scris manifeste. A avut însă pământ. Și a avut curajul – crimă supremă în ochii comunismului – să se opună colectivizării, adică deposedării cetățeanului român de ceea ce îl făcea liber.
Pentru aceasta a fost anchetat, bătut și aruncat în închisorile Securității sub eticheta birocratică a răului absolut: „uneltire la schimbarea orânduirii sociale”. O formulă suficient de vagă ca să justifice orice crimă și suficient de cinică pentru a distruge vieți. În realitate, vina lui era alta: gândea critic, iubea adevărul și avea o conștiință curată. Nu se lăsa manipulat de lozinci, nu repeta mecanic fraze demagogice, nu confunda frica cu loialitatea. Avea prestanță, era respectat, avea notorietate și era ascultat. Iar pentru comuniști, un om ascultat care nu putea fi controlat era un pericol mai mare decât orice armă. Nu era exemplul de cetățean obedient pe care și-l doreau. Dimpotrivă, era exact contrariul. L-au momit chiar cu funcția de primar, într-o tentativă grosolană de cumpărare a tăcerii și a demnității. A refuzat. Iar refuzul, într-un regim totalitar, este o condamnare.
Cum i s-a fabricat dosarul, ce a îndurat în detenție, cum a fost eliberat — toate acestea ar putea constitui materia unui roman. Dar România nu a fost niciodată interesată de literatura victimelor. A preferat, și continuă să prefere, memoriile călăilor: confesiunile cosmetizate ale generalilor comuniști, Vlad, Teodorescu, Rogojina și alții asemenea lor, care încearcă să falsifice istoria, prezentându-se drept simpli funcționari, executanți „nevinovați” ai unui mecanism abstract, ca și cum crimele s-ar fi comis singure.
Ca și Ion Mihalache, bunicul meu nu a fost condamnat pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce era: un om liber într-un sistem care cerea supunere totală. Nu i s-a imputat o faptă reală, ci o stare de spirit incompatibilă cu dictatura. Iar pentru comuniști, un om ascultat care nu putea fi controlat era un pericol structural.
Eticheta a fost aceeași ca pentru zeci de mii de alți români: „reacționar”. Un cuvânt suficient de elastic pentru a acoperi orice formă de demnitate.
Ca și Mihalache, bunicul meu a fost scos din istorie. Nu prin moarte neapărat, ci prin tăcere. Nu i s-a ridicat statuie, nu i s-a scris biografie, nu a fost recuperat simbolic. A rămas doar în memoria familiei, în timp ce impostorii, complicii și urmașii lor au continuat să guverneze țara în același stil, schimbând doar vocabularul. Victimele au fost evacuate din spațiul public, iar călăii au fost reciclați în „specialiști”, „demnitari”, „patrioți”.
Aceasta este adevărata victorie a comunismului românesc: nu faptul că a ucis oameni, ci faptul că a instituționalizat uitarea și a transformat tăcerea într-o politică de stat.
În „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat, statul comunist și-a dus la capăt una dintre cele mai cinice operațiuni ale sale: exterminarea lentă a valorii. La 81 de ani, Mihalache nu mai reprezenta un pericol politic, ci unul moral. Regimul care pretindea că apără țărănimea îl tortura pe singurul om care o reprezentase cu adevărat. Nu din sadism pur, ci din nevoie ideologică: valorile reale trebuie distruse, pentru ca impostura să pară legitimă.
Alexandru Vișinescu nu a fost o abatere. A fost funcționarul perfect, pe lângă alte mii de acest gen, al unui stat criminal. Apa aruncată pe podeaua celulei, frigul, foamea, bătăile aplicate unui bătrân neputincios nu sunt excese, ci proceduri. Comunismul românesc nu a construit o lume nouă; a construit un sistem de distrugere a caracterelor.
Dar crima supremă nu s-a produs în 1963.
Crima reală a început după 1989.
România nu a condamnat comunismul. L-a moștenit. L-a spălat. L-a reambalat. Securistul a devenit respectabil, activistul – democrat, anchetatorul – magistrat onorabil. Nimeni nu a fost exclus, nimeni nu a fost deposedat de privilegii, nimeni nu a fost obligat să-și ceară iertare. Dimpotrivă, au fost răsplătiți: cu pensii speciale, funcții, tăcere instituționalizată.
Victimele – Mihalache, bunicul meu, zecile de mii de „reacționari” – au primit uitarea. Cea mai eficientă formă de condamnare postumă.
Astăzi, urmașii acestui sistem, biologici și ideologici, pozează în suveraniști, patrioți, apărători ai națiunii. Este grotesc. Naționalismul lor nu este iubire de țară, ci frica de adevăr. Ei nu apără România, ci continuitatea impunității. De aceea, Mihalache, Maniu, Noica, Steinhardt trebuie relativizați, împinși la margine, suspectați. Prezența lor morală este o acuzație vie.
România nu și-a pierdut memoria.
A decis să o falsifice.
Nu poți merge spre viitor fără să judeci trecutul.
Nu poți invoca poporul după ce i-ai exterminat elitele.
Nu poți vorbi despre suveranitate când ești dependent de crimele nespălate ale istoriei tale.
Ion Mihalache nu are mormânt.
Bunicul meu nu are statuie.
Dar România are o vină. Iar această vină, atâta timp cât este negată, continuă să guverneze.
România nu este condusă de viitor, ci de nejudecatul ei trecut.
Atâta timp cât victimele rămân fără nume, iar călăii cu pensii, nu avem stat, ci continuitate.
Ion Mihalache nu a fost înfrânt în celulă, ci după 1989, prin tăcere.
Iar o națiune care își uită martirii este condamnată să fie guvernată de impostori.
