Aș fi vrut să fiu neutru.
Să nu-mi pese.
Să fac abstracție de luptele dirijate politic sau de interesele materiale care confiscă orice revoltă publică – pentru că, inevitabil, orice indignare ajunge instrumentalizată de politicieni, fie ei la putere sau în opoziție.
Dar când justiția începe să scrie poezie despre ea însăși, pentru a-și justifica derapajele de la sensul propriei existențe, e un semn grav.
Iar când o face în timp ce marii infractori scapă, în continuare, prin prescripție – precum în cazurile Secureanu, Constantinescu și alții, achitați în timp ce strada fierbe – nu mai vorbim de eroare. Vorbim de obscenitate.
„Nu m-a sunat Lia” – așa își intitulează pledoaria doamna Mădălina Afrăsiniei, judecător la Tribunalul București.
Textul este, fără îndoială, frumos. Cult, liric, bine construit. Fraze atent alese, sensibilitate pentru drepturile inculpatului. Un adevărat bocet juridic pentru justițiarul-infractor, prezentat ca victimă a interceptărilor, a instituțiilor „prea harnice”, a unui stat care, la un moment dat, a îndrăznit să-l deranjeze.
Dar problema nu este că scrie frumos. Se vede educația, se simte profesionalismul.
Problema este morală.
Problema este despre ce tace doamna judecător.
În același registru retoric, Curtea Constituțională a scos SRI și alte instituții din procesul penal și a aruncat probe la gunoi, în numele Constituției, al democrației și al drepturilor omului. Oficial, s-au corectat „abuzuri”.
Neoficial, într-un stat în care democrația și statul de drept sunt adesea formale, această decizie – dublată de practica judiciară – a deschis larg ușa marii spălări penale.
În numele statului de drept, a fost eliminat tocmai elementul care îl definește: justiția.
Pentru că atunci când, sub pretextul respectării drepturilor, infractorul este absolvit de vină, nu mai vorbim nici de justiție, nici de stat de drept. Vorbim de simulacru.
În acest context, mesajul subliminal al pledoariei este limpede: toți cei salvați de prescripție n-au fost infractori, ci victime. Victimele justiției, ale „statului paralel”, ale interceptărilor, ale excesului de zel.
Da, este o poveste frumoasă. Aproape romantică.
Doar că nu este adevărată.
Pentru că nimeni din magistratură nu răspunde la întrebarea esențială: de ce dosarele mari au murit în instanță, nu în anchetă?
De ce justiția nu a făcut justiție, ci s-a fofilat interpretând subiectiv deciziile CCR?
De ce procesele „sensibile” au durat 5, 7, 10 ani?
De ce termenele s-au acordat în cascadă, până la epuizarea timpului?
De ce strămutările absurde au fost admise?
De ce probele au fost eliminate, deși aprecierea lor era atributul exclusiv al judecătorului?
De ce?
Răspunsul lipsește. Nu din politețe. Ci din imposibilitate.
Vă dau un exemplu concret, nu metaforic.
În 2011–2012, după luni de muncă, am sesizat DNA în legătură cu o grupare de samsari de cereale din Timiș și Arad. O structură sofisticată, care controla aproape toate vânzările de cereale din zonă, specializată în frauda cu TVA. Prejudiciu: peste 18 milioane de lei.
În 2014, gruparea a fost trimisă în judecată.
În 2016, urma sentința.
Atunci, pentru că nu au reușit să influențeze completul, inculpații au cerut strămutarea procesului, invocând motive ridicole. Justiția „independentă” a acceptat, cu explicații puerile. Dosarul a ajuns la Tribunalul Caraș-Severin.
Acolo, totul a fost reluat de la zero: martori reaudiți, expertize refăcute, termene acordate la nesfârșit, pe motive halucinante. Procesul a fost târât din 2016 până în 2023. Prescripția a intervenit. Dosarul a murit.
Un detaliu spune tot: doi ani au fost necesari pentru audierea unui martor aflat în Penitenciarul Arad.
Statul român nu a fost incapabil să-l aducă?
Rețineți: nu a vrut!
În rest, s-au acordat termene pentru orice: avocați, schimbări de avocați, boli, neclarități, absențe „nevinovate”, martori „de negăsit”.
Nimeni n-a întrebat nimic.
Nimeni n-a sancționat nimic.
Inspecția Judiciară – absentă.
CSM – mut.
Conducerea instanței – oarbă.
Judecătorul a amânat șapte ani pronunțarea. A reușit.
Prescripția a lucrat impecabil.
Astăzi, dupa 12 ani de procese (timp în care o parte dintre inculpați au decedat) statul încearcă să recupereze prejudiciul pe cale civilă. Adică, la modul în care acționează un ANAF politizată și obedientă, va recupera nimic. Exact cât a obținut și penal.
Aceasta este justiția reală, așa cum o percepe cetățeanul. Nu cea din eseuri lirice.
Și după toate acestea, magistratura se plânge că este atacată. Că este hăituită. Că i se contestă independența.
Dar independența de cine?
De lege?
De responsabilitate?
De morală?
Nu, nu condamnăm întreaga justiție. Majoritatea magistraților sunt corecți.
Dar când marii infractori ai României scapă sistematic, nu accidental, prin tergiversare, justiția are o problemă morală gravă. Inclusiv magistrații corecți care fac parte din acest sistem în care statul este jefuit cu complicitatea justiției. Iar a răspunde criticii prin victimizare colectivă este încă o formă de dispreț față de cetățean.
Adevărul este simplu și crud: nu interceptările au omorât dosarele; nu SRI a prescris faptele; nu societatea civilă a acordat sute de termene.
Justiția a făcut-o.
Și până nu va avea onestitatea să recunoască acest lucru – mai ales magistrații de bună-credință, timorați de cei care conduc și impun – orice poezie juridică despre drepturi încălcate rămâne ceea ce este: un bocet ipocrit cântat pe mormântul statului de drept.
Pentru că dacă taci, dacă ascunzi adevărul, dacă faci compromisuri pentru avantaje materiale sau din frică, chiar și fără să-ți justifici nepăsarea, din punct de vedere moral rămâi ceea ce sistemul produce: un complice al derapajului.
