Există în natura umană un instinct vechi de când lumea: să te uiți peste gard. Uneori ca să înveți, alteori ca să te enervezi, și, din păcate, adesea ca să-ți dorești ca iarba vecinului să ardă, nu să crească.
De aici pornesc cele două tipuri de invidie.
Invidia pozitivă (admirația) – motorul progresului
Invidia sănătoasă este acea impulsie interioară care te face să spui: „Dacă el poate, pot și eu. Dacă s-a ridicat, am și eu această șansă.” Este invidia care nu te degradează, ci te mobilizează. Te îndeamnă să studiezi, să muncești, să fii disciplinat, să te construiești.
Fără această formă de invidie, nu ar exista competiție, ambiție, progres.
Invidia negativă (ranchiuna) – acidul social
Cealaltă invidie este opusul: „Dacă eu nu am, să nu aibă nici el.” Nu te motivează să urci, ci să tragi lumea în jos.
Este o patologie morală, un virus cultural care dizolvă solidaritatea și transformă succesul altuia în ocară personală.
Dar, oricât de toxice ar fi aceste forme, niciuna nu amenință cu adevărat structura unei societăți.
Pericolul suprem nu este invidia. Pericolul suprem este absența ei.
A treia stare: lipsa totală a invidiei – resemnarea
Când nu mai ai nicio reacție față de nedreptate, când nu te mai atinge nimic, când ochiul moral nu mai clipește la hoție, la minciună, la privilegiu, atunci te-ai prăbușit în a treia stare: resemnarea.
Resemnarea aceasta nu e liniște sufletească, ci atrofierea completă a sensibilității civice.
Este clipa în care:
– averile obscene făcute din banii publici îți par „în regulă”;
– sinecurile devin „o normalitate”;
– pensiile speciale nu te mai revoltă;
– pensionarea la 45–48 de ani cu venituri princiare ți se pare o „compensație”;
– minciuna politică devine zgomot alb.
Este punctul în care omul nu se mai întreabă „De ce?”, ci doar „Și ce dacă?”.
Subiectivismul tribal – varianta mutantă a resemnării
Resemnarea are un frate geamăn, la fel de periculos: subiectivismul tribal. Este reflexul primitiv prin care faptele nu au valoare în sine, ci doar în funcție de autorul lor. Dacă sunt ai noștri – e permis. Dacă nu sunt ai noștri – e scandal.
Aici nu mai contează moralitatea, ci apartenența. Nu mai vezi binele și răul, ci doar tabere. Nu mai interpretezi realitatea, ci o justifici.
Această viziune transformă cetățeanul în fan al unei galerii politice.
Indignarea devine selectivă, iar etica – condițională.
Mecanismele psihologice ale resemnării
Resemnarea se construiește încet, în straturi, prin câteva mecanisme subtile.
a) Normalizarea abuzului
Vedem corupția zilnică, până nu o mai observăm.
Furtul devine rutină, privilegiul devine tradiție, iar nedreptatea devine fonic de fundal.
b) Dezamăgirea cronică
Când speri de prea multe ori și ești trădat la fiecare ciclu electoral, dezvolți un instinct de autoapărare: „Nu mai cred în nimeni.” Dar cu asta moare și capacitatea de a te revolta.
c) Compromisul mic care te învață compromisuri mari
Când accepți abateri minore, nu mai poți condamna abaterile mari.
Te dezarmezi moral.
d) Nevoia de apartenență
Oamenii se simt protejați dacă sunt „cu ai lor”. Și justifică orice abuz dacă e comis de cei pe care îi cred apropiați.
e) Frica de responsabilitate
Indignarea înseamnă acțiune. Resemnarea te scutește de orice efort.
f) Iluzia că „nu mă afectează”
Este cea mai mare minciună personală. Corupția te afectează în fiecare preț, în fiecare taxă, în fiecare serviciu public.
g) Absența culturii civice
Educația morală a fost eradicată, iar cea civică nici nu a existat. Rezultatul? Generații întregi fără anticorpi împotriva abuzului.
Consecința finală: dictatura șmecherilor
Resemnarea nu produce liniște.
Resemnarea produce șmecheri.
Lipsa invidiei mobilizatoare, combinată cu subiectivismul tribal, produce un tip de societate în care:
– cei corupți sunt protejați;
– cei competenți sunt marginalizați;
– privilegiile sunt norma;
– abuzurile sunt ignorate;
– moralitatea este ridiculizată;
– adevărul este negociat.
O societate nu moare din cauza corupției. Toate au corupți.
O societate moare când majoritatea nu se mai simte ofensată de corupție.
Când resămânarea devine mod de viață, iar șmecheria – formă de guvernare.
Atunci dictatura nu se instalează prin forță, ci prin indiferență. Fără parade, fără tancuri, fără steaguri.
Se instalează în tăcere.
Căci puterea supremă nu o are cel care fură, ci cel care fură fără ca nimeni să mai clipească.
