Așa cum spuneam în urmă cu puțin timp — și cum arată întreaga tranziție românească — comuniștii au acces la putere și au păstrat-o nu pentru că ar fi fost vizionari, reformatori sau profesioniști, ci pentru că au știut să exploateze singura resursă inepuizabilă a României: ignoranța. S-au erijat în apărătorii „poporului”, adică în tutori și impresari ai celor mai ușor de manipulat dintre cetățeni. Și, pentru ca acest bazin electoral să nu sece, au construit o mitologie a prostiei organizate: „democrația populară”, „poporul conduce”, „voința celor mulți”, „puterea proletariatului”. Slogane demagogice și utopice, pentru că de fapt au decis ei în numele fals al majorității.
În realitate, întreaga filosofie comunistă nu este decât triumful instituționalizat al prostiei asupra inteligenței, o religie politică în care ignoranța devine virtute, iar luciditatea — delict. Asta a fost esența proletcultismului: o lume condusă de cei mai puțin pregătiți dintre noi, dar cei mai dispuși să accepte sloganuri, utopii, compromisuri morale și minciuni.
Iliescu a înțeles perfect mecanismul
Iliescu și camarila lui – școliți în domeniul manipulării proletcultiste, chiar în sanctuarul sacru al ei, Moscova – au continuat exact aceeași rețetă. Profesioniști impecabili ai manipulării prostiei, au intuit că nu pot supraviețui decât în măsura în care numărul celor dependenți de lozinci rămâne constant sau crește. Cum faci asta? Prin distrugerea singurului antidot împotriva prostiei: educația.
Așa se explică de ce, după 35 de ani, „școala românească” — această instituție cândva respectabilă, azi doar o infrastructură prăfuită prevăzută cu accente de teatru absurd — a ajuns un laborator de fabricat proletcultiști cu diplomă.
Nu mai vorbim de centre de formare a inteligenței, ci de fabrici de bacalaureați analfabeți și licențiați fără profesie. În 80% din cazuri, școala nu cultivă mintea, ci doar produce hârtii: diplome, credite, adeverințe. Hârtie igienică oficializată.
Rezultatul? O masă enormă de semiretarzi educaționali, oameni care posedă diplome, dar nu pot scrie corect o frază în limba română. Oameni incapabili să distingă o dovadă de un zvon, un argument de o superstiție. Oameni care confundă libertatea cu indulgența, democrația cu bârfa și patriotismul cu țipatul pe TikTok.
Producția de analfabeți funcționali – proiect național
Nu este o coincidență că exact acest tip de „produs educațional” este publicul ideal pentru PSD și AUR. Două formațiuni care se hrănesc din instincte primare, frici simple și reacții de trib. Politica lor este o antropologie a ignoranței: nu propun soluții, ci excită resentimente. Nu dezvoltă societatea, ci o infantilizează.
Consecința este previzibilă: numărul intelectualilor reali scade, iar cel al proletcultiștilor cu diplome crește. Într-o țară în care cultura este o marfă exotică, iar lectura un sport extrem, conștiința publică se atrofiază. Iar odată cu ea, adevărul, moralitatea, meritocrația devin bagaje grele, greu de cărat de prea puținii oameni care mai cred în valoare și competență.
Astăzi, vocea intelectualilor este o șoaptă într-o piață plină de difuzoare stricante. O armonică într-un târg de tarabe unde țipă influencerii alfabetizați la nivelul clasei a doua.
Când saltimbancii devin lideri de opinie
Nu e de mirare că, în aceste condiții, niște circari politici precum Georgescu, Simion sau Grindeanu reușesc să pozeze în lideri de opinie. Ei nu conduc prin inteligență — nu au din ce — ci prin abilitatea de a manipula mase lipsite de anticorpi intelectuali. Mase crescute în incubatoarele de imbecilizare numite „sistemul de învățământ”, „televiziune de știri”, „rețele sociale”.
Cultura politică din România a devenit un teatru de bâlci în care piticii, acrobații fără plasă și comedianții trag chiote patriotice pe scenă, în timp ce publicul îi aplaudă mistic, cu gândul că asistă la „renașterea națională”.
Epilog: Apocalipsa în slow-motion a unei națiuni care nu mai știe să gândească
Adevărul este că România nu se îndreaptă spre o prăpastie. Nu. România alunecă lin, disciplinat și aproape elegant în ea, ca într-un film turnat în slow-motion, în care spectatorii aplaudă fără să înțeleagă că scena finală este, de fapt, propria lor dispariție culturală.
Trăim o apocalipsă lentă, fără explozii și fără cavalerii Apocalipsei.
Este mult mai subtilă și mai periculoasă: extincția gândirii.
Nu se mai aude glasul rațiunii sau e din ce în ce mai slab. Nici ecoul lui. S-a stins sub mormanele de zgomot, scandaluri politice, conspirații cu iz de caserolă și patetisme patriotarde difuzate live, pe fundal de emoticoane.
Când prostia devine hegemonică, apocalipsa nu vine cu flăcări și cutremure; vine cu tăceri în biblioteci, cu săli de curs goale, cu voturi emoționale, cu o țară întreagă care se uită la TikTok în loc să se uite în oglindă.
E sfârșitul unei lumi, nu pentru că o cucerește cineva, ci pentru că renunță singură la apărarea ei fundamentală: gândirea.
Iar o națiune care nu mai gândește nu mai poate fi nici liberă, nici demnă, nici puternică. Devine un teritoriu administrat de instincte, manipulat de saltimbanci și împărțit, după interese, de grupuri care vor doar să mulgă, nu să construiască.
În acest peisaj dezolant, adevărul a ajuns să semene cu un animal pe cale de dispariție: există încă, dar tot mai firav, tot mai izolat. Moralitatea – o specie exotică, care supraviețuiește doar în rezervații umane mici, unde câțiva oameni încă se încăpățânează să nu se prostitueze intelectual. Meritocrația – un mitologic mamut lângă care selfie-urile ies mereu mișcate, pentru că animalul se dezintegrează pe zi ce trece.
Și totuși, în ciuda acestui tablou apocaliptic, există o ironie superbă: orice civilizație a murit, dar nici una singură nu a murit râzând.
Noi suntem pe cale să devenim prima. Ne îndreptăm spre colaps fredonând manele, mimând realitatea, râzând de tragediile noastre istorice și urlând pe rețele sociale că „țara asta e terminată”, ca și cum am comenta un meci, nu destinul nostru colectiv.
Nu e nimic mai tragic decât un popor care se prăbușește cu zâmbetul pe buze, convins că „merge și-așa”, în timp ce totul în jur — instituții, școli, cultură, responsabilitate — se pulverizează încet, ca un pod vechi sub greutatea unui camion.
Așa arată apocalipsa noastră: fără cai negri, fără sânge pe cer, fără îngeri căzuți. Doar un popor care își pierde mintea, pas cu pas, zâmbind și filmându-se.
În cele din urmă, nu PSD sau AUR vor pune capăt României. Nu corupția, nu mafia, nu impostura.
Ne va pune capăt prostia – suverană, democratică, majoritară.
Pentru că nimic nu distruge mai sigur un popor decât ceea ce el însuși decide să ignore:
adevărul, educația, cultura, gândirea.
Iar când aceste repere dispar, nu rămâne decât o întrebare: cine va mai povesti, peste o sută de ani, cum am ajuns aici?
Căci cei care ar fi putut s-o facă sunt deja în minoritate.
Și, după cum merg lucrurile, în curând vor fi doar o amintire.
