Pe rețelele de socializare circulă o frază care, dincolo de tonul ei popular, surprinde o realitate incomodă: „Dacă justiția nu era coruptă, țara n-ar fi fost furată chiar în halul ăsta, bugetul n-ar fi fost devalizat în asemenea măsură și nu ar fi fost nevoie să ni se mărească nouă taxele și impozitele pentru a acoperi ce au furat cei pe care îi eliberează Lia.”
Din păcate, în spatele acestei formulări brutale se ascunde o logică simplă: într-un stat în care legea nu se aplică în mod real celor care jefuiesc banul public, costul furtului ajunge inevitabil să fie transferat asupra contribuabililor corecți.
România pare să fi ajuns într-un punct critic, din care nu mai poate ieși prin ajustări cosmetice sau prin reforme administrative minore. Ceea ce se impune este o schimbare fiscală profundă, aproape o revoluție legislativă, capabilă să blocheze mecanismele prin care bugetul public este devalizat sistematic.
Problema fundamentală nu este doar evaziunea fiscală în sine, ci capturarea instituțională a statului. Rețelele de interese care profită de slăbiciunile sistemului au reușit, în timp, să influențeze sau chiar să controleze instituții-cheie: Parlamentul, Guvernul, segmente ale justiției și numeroase structuri administrative.
Mai grav este că aceste grupuri nu se mai limitează la exploatarea lacunelor legislative. Ele au reușit performanța de a modela legislația însăși, adaptând-o astfel încât să servească interesele clientelei politice și economice.
Consecința este un paradox toxic: statul devine sever cu contribuabilul obișnuit, dar indulgent cu marile mecanisme de fraudă.
Un exemplu relevant îl reprezintă programul Anghel Saligny, prezentat oficial ca un instrument de dezvoltare locală. În practică, programul a devenit adesea o sursă de consolidare a baronatelor locale, direcționând resurse bugetare masive către rețele politice teritoriale, în timp ce controlul real asupra cheltuirii fondurilor rămâne slab.
La fel de grăitoare este situația colectării TVA, unul dintre cele mai vulnerabile capitole ale finanțelor publice. De ani de zile se discută despre introducerea taxării inverse în sectoarele cu risc ridicat de fraudă, o măsură aplicată cu succes în alte state europene.
Și totuși, Parlamentul și Guvernul evită sistematic această soluție. Motivul real este cunoscut de cei care au lucrat în interiorul sistemului fiscal: introducerea taxării inverse ar închide robinetul unor fraude uriașe și ar deranja o clientelă economică extrem de influentă.
În aceste condiții, discursul oficial despre „creșterea taxelor pentru echilibrarea bugetului” devine aproape cinic.
Nu contribuabilul obișnuit a golit bugetul statului.
Nu pensionarul, profesorul sau antreprenorul mic au construit mecanismele sofisticate de fraudă fiscală.
Dar tot ei sunt cei chemați să plătească nota de plată.
Fără o reformă legislativă reală – care să închidă portițele fraudei fiscale, să responsabilizeze instituțiile de control și să protejeze efectiv averea publică – România va continua să funcționeze într-un cerc vicios: furtul organizat va produce permanent noi taxe pentru cei care nu fură.
Iar atunci când statul ajunge să pedepsească onestitatea și să tolereze jaful, problema nu mai este doar economică. Devine una de supraviețuire morală a societății.
.
