Ciolacu, omul care a făcut praf economia României cu aceeași dexteritate cu care un copil răzgâiat face praf un castel de nisip, se revoltă! În fața cui? În fața noastră, a celor pe care i-a jefuit și pe care continuă să-i trateze ca pe o turmă intoxicată mediatic. E o scenă de teatru absurd în care actorul principal e un analfabet funcțional pus să explice subtilități economice. Cum ar fi să-l pui pe un hamster să predea cursuri de pilotaj? Cam acolo suntem.
Pentru prima dată în istoria recentă a țării, un prim-ministru care a împărțit bugetul pe algoritmul „care mafie mă susține azi?” ajunge să dea lecții de economie. Și asta nu într-o discuție la birt, cu două halburi pe masă, ci în fața presei, cu pretenții de expertiză. Un buget rupt, sfâșiat, ciuntit de sinecuriști și clienți politici, iar autorul măcelului iese la tablă cu aerul unui profesor universitar. Trăim într-un banc prost, doar că noi suntem punchline-ul.
România, mai rău decât Sicilia?
E dureros, dar adevărat: Sicilia măcar mai are autoritate publică. La noi, autoritatea publică e tăiată felii și servită la bufetul PSD-PNL. Și ce e mai trist? Nici măcar nu mai reacționăm. O mare parte din populație privește tot acest spectacol cu o seninătate voluntară, aproape poetică, de parcă ciuma roșie ar fi un fenomen natural, ca ploaia sau gerul.
În Sicilia, mafia există. În România, mafia e la guvernare.
În Sicilia, statul luptă cu mafia.
La noi, mafia este statul.
Iar PSD este structura-mamă, clanul care patronează toate triburile de interese, toate combinațiile, toate rubedeniile politice, toată clientela care a transformat România într-un feudă modernă.
Cea mai cinică generație politică
Nu am avut, în niciuna dintre epocile noastre istorice, un nivel atât de toxic de cinism politic. Nici baronii tranziției, nici combinatorii anilor ’90, nici mafioții cu geci de piele și lanțuri groase nu au reușit performanța PSD-ului de azi: să îngenuncheze instituțiile, să confişte până și ideea de stat, să transforme bugetul național într-un fond privat de investiții în sinecuri, voturi, nepotisme și rețele de control.
Această generație este prima care nu fură din oportunism, ci din identitate. Nu pentru că „se poate”, ci pentru că așa funcționează. Jaful a devenit metodă de guvernare. Minciuna – politică publică. Iar incompetenta – strategie de supraviețuire. Cu cât ești mai prost, dar mai loial, cu atât urci mai sus. E regula de aur într-o mafie: să nu exceleze nimeni, ca să nu deranjeze Don-ul.
Autoritatea publică — racolată, mituită, înregimentată
Instituțiile nu mai sunt instituții, ci departamente de execuție ale partidului. Ministerele sunt populate cu protejați, nepoți, amante, fini și băieți de băieți. Consiliile de administrație sunt pepiniere de cumetri. Agențiile sunt cele mai rentabile firme de partid. Procurorii, judecătorii și șefii de poliție sunt tratați ca un corp de rezerviști care trebuie alimentați cu privilegii ca să nu pună întrebări.
Sistemul public a fost capturat. Complet.
Nu mai avem stat, avem o caracatiță.
Și, culmea culmilor, această caracatiță ne dă lecții. Ni se explică doct cum noi nu înțelegem economia, justiția, stabilitatea, democrația. Noi, proștii, cei care muncim și plătim impozite, nu ne ridicăm la nivelul lui Ciolacu — autorul cel mai mare derapaj bugetar din ultimii 30 de ani. Omul care nu poate citi o propoziție, dar poate cheltui 10 miliarde într-o zi. În ce țară normală se poate întâmpla asta?
Generația noastră — condamnată să plătească nota
Adevărul e simplu: noi purtăm greutatea. Noi, generația care muncește, care plătește taxe, care încă se iluzionează că schimbarea e posibilă. Grea cruce avem de dus: crucea unei țări conduse de cea mai veroasă și cinică mafie politică din istorie.
Dar există și o întrebare finală, amară: Cât timp vom continua să ne resemnăm?
Pentru că mafia nu trăiește doar din forță, ci și din tăcerea celor jefuiți.
