Nu este deloc întâmplătoare ieșirea lui Simonis împotriva noului Guvern, pe motiv că nu i se alocă fonduri pentru plata lucrărilor publice. Și, în niciun caz, această revoltă nu trebuie confundată cu grija față de timișoreni sau față de județul Timiș. Adevărul este, de cele mai multe ori, cu totul altul decât cel rostit public.
Spuneam, cu puțin timp în urmă, că Ilie Bolojan a descoperit ceva extrem de grav în modul în care a fost administrat bugetul de stat de către guvernele PSD. Ciolacu, Grindeanu și Simonis, troica politică PSD, au folosit Fondul de rezervă al Guvernului pentru a direcționa aproximativ 65 de miliarde de lei, fără ca publicul să fi văzut o justificare convingătoare a urgențelor care ar fi trebuit să constituie criteriul fundamental al acestor alocări.
Dar aceasta nu este singura problemă.
Prin programe precum Anghel Saligny, PNRR și alte mecanisme de finanțare a investițiilor publice, s-au încheiat contracte de lucrări de infrastructură într-un volum care ar fi ajuns, potrivit informațiilor vehiculate, la aproximativ 300% din sumele prevăzute inițial în bugetul de stat. Practic, într-un interval de numai doi ani, s-au contractat lucrări care ar fi necesitat resursele bugetare destinate investițiilor pe o perioadă de zece ani.
Cu alte cuvinte, ordonatorii de credite bugetare – primari, președinți de consilii județene, conducători de instituții, agenții și ministere – au încheiat mii de contracte fără să aibă certitudinea și, în multe situații, nici garanția asigurării finanțării.
Oare au făcut-o exclusiv din dorința de a dezvolta comunitățile pe care le conduc? Mă îndoiesc. Calendarul electoral, interesele clientelei politice, profiturile firmelor apropiate și, nu în ultimul rând, suspiciunea unor mecanisme de tip parandărăt ridică întrebări serioase asupra adevăratelor motivații.
Așa a procedat și Simonis. A contractat lucrări, unele poate necesare și oportune, altele discutabile, fără ca finanțarea bugetară să fie asigurată pentru toate. A mizat, probabil, pe faptul că, odată ce PSD va ajunge din nou la guvernare, va avea acces la resursele necesare pentru achitarea tuturor contractelor încheiate.
Numai că socoteala nu mai iese.
Acum se confruntă cu realitatea: există lucrări executate, facturate, dar pentru care nu sunt bani de plată. Iar factura acestei politici de supracontractare ajunge în curtea actualului Guvern.
Aici cred că trebuie căutat și unul dintre motivele reale pentru care Bolojan a devenit atât de incomod pentru PSD. A început să vadă mecanismul prin care bugetul de stat era împovărat cu obligații financiare asumate fără acoperire bugetară. Nu era vorba doar despre cheltuieli excesive, ci despre o adevărată avalanșă de angajamente contractuale, prin care guvernele viitoare erau puse în fața faptului împlinit.
Despre aceste facturi neachitate vorbește acum și Grindeanu. Numai că atât el, cât și Simonis par să uite un lucru esențial: faptul că un contract a fost semnat și o lucrare executată nu înseamnă automat că finanțarea ei a fost legal și bugetar asigurată. Aceste angajamente, dacă nu au fost cuprinse în bugetele aprobate și în limitele creditelor de angajament și bugetare, reprezintă o problemă gravă de disciplină financiară și de legalitate. Iar obligațiile rezultate nu pot fi transferate pur și simplu asupra contribuabililor, ca și cum ar fi fost investiții bugetare planificate și aprobate în mod corespunzător.
De fapt, aceasta este adevărata problemă a lui Grindeanu, Simonis și a PSD: trebuie să găsească bani pentru plata unor contracte încheiate cu firmele beneficiare ale clientelei politice, fără să-și asume responsabilitatea pentru modul în care au fost angajate aceste cheltuieli.
De aceea insistă Grindeanu să fie publicată valoarea facturilor neachitate de Guvern, sugerând că prin neplata lor s-ar fi cosmetizat artificial deficitul bugetar. Numai că discuția trebuie purtată în ambele sensuri. Nu este suficient să arăți cât nu a plătit Guvernul. Trebuie să arăți și când, cum, în ce condiții și cu ce acoperire bugetară au fost încheiate contractele care au generat acele facturi.
Cu alte cuvinte, trebuie să vedem nu doar factura, ci și contractul, sursa de finanțare, aprobările bugetare și responsabilitatea celor care au angajat cheltuielile.
Aici intervine și conflictul cu Nazare. Dacă ministrul Finanțelor acceptă să introducă în buget și să finanțeze aceste obligații, Grindeanu și Simonis își pot onora promisiunile făcute beneficiarilor contractelor. Dacă nu, trebuie să explice cum au ajuns să angajeze lucrări pentru care nu aveau finanțare asigurată și cine răspunde pentru această situație.
Pentru că nu poți să contractezi astăzi lucrări fără acoperire financiară, să promiți firmelor că statul le va plăti mâine, iar când vine scadența să pretinzi că noul Guvern este vinovat pentru că nu găsește banii.
Statul nu este pușculița de rezervă a partidelor, iar bugetul public nu este instrumentul prin care politicienii își achită promisiunile făcute clientelei electorale.
Dacă s-au încheiat contracte cu încălcarea legislației privind angajarea cheltuielilor bugetare, nu avem doar o problemă de administrare defectuoasă, ci și una care trebuie să facă obiectul verificărilor organelor de control și, dacă se constată întrunirea elementelor constitutive, al răspunderii penale.
Iar întrebarea pe care ar trebui să și-o pună toată lumea este simplă: cine a angajat aceste cheltuieli, în baza căror aprobări, în beneficiul cui și cine va răspunde pentru nota de plată pe care încearcă acum să o transfere asupra întregii populații?
Pentru că, în final, indiferent cine va câștiga această confruntare politică, nota de plată tot noi o achităm.
