Politicienii au nevoie de bani! Nu contează prea mult de unde vin, cine îi produce și nici cine suportă, în cele din urmă, costurile. Banii pot proveni din exploatarea și tranzacționarea resurselor naturale, din vânzarea activelor statului, din controlul achizițiilor intracomunitare și al importurilor, din protejarea evaziunii fiscale, din monopoluri economice sau din alte mecanisme prin care resursele publice și private ajung la dispoziția unor grupuri privilegiate. Însă grosul banilor, sursa constantă și predictibilă de alimentare a acestui sistem, îl reprezintă redistribuirea veniturilor colectate de stat din impozite și taxe.
Pe măsură ce resursele naturale au ajuns sub controlul unor corporații și al unor grupuri de interese, pe măsură ce activele statului au fost vândute, iar procesul privatizărilor se apropie de final, pe măsură ce monopolurile economice s-au consolidat și evaziunea fiscală a devenit, în anumite sectoare, un mecanism protejat și greu de destructurat, politicienii și oligarhia economică din spatele lor s-au reorientat și și-au concentrat tot mai mult atenția asupra bugetului public. Mai exact, asupra banilor colectați de la populație și de la mediul privat.
În acest teritoriu economic funcționează două mecanisme mafiote, aparent concurente, dar care, în anumite situații, se întâlnesc și se completează: mafia evaziunii fiscale, formată din cei care se sustrag de la plata impozitelor, taxelor și celorlalte obligații fiscale, și mafia redistribuirii banilor publici, care operează prin alocarea discreționară a fondurilor bugetare, contracte preferențiale, achiziții publice supraevaluate sau rambursări nejustificate de TVA.
Politicienii nu sunt simpli spectatori ai acestei confruntări. O parte dintre ei asigură protecție grupurilor care controlează evaziunea fiscală, în timp ce alții participă, direct sau prin intermediari, la dirijarea banilor publici către clientela economică și politică. Iar protecția ambelor sectoare nu se realizează doar prin intervenții informale, influențarea instituțiilor de control sau blocarea anchetelor, ci și prin instrumentele puterii legislative și executive: modificări ale legislației promovate în Parlament, amendamente strecurate în acte normative, Ordonanțe de Guvern și reglementări administrative care pot crea portițe legislative, avantaje selective, excepții fiscale sau mecanisme de distribuire discreționară a banilor publici. Astfel, ceea ce ar trebui să reprezinte cadrul legal de funcționare a economiei poate deveni, în anumite situații, instrumentul prin care sunt protejate și consolidate interesele unor grupuri privilegiate.
Uneori, aceleași grupuri de interese beneficiază de ambele mecanisme: evită plata obligațiilor către stat, dar încasează cu generozitate bani din bugetul alimentat de contribuabilii corecți.
Consecințele asupra economiei naționale sunt devastatoare.
Pe de o parte, protejarea evaziunii fiscale și intervenția arbitrară a statului în economie generează concurență neloială. Firmele care își respectă obligațiile fiscale, plătesc salariile și contribuțiile, își achită furnizorii și încearcă să supraviețuiască respectând regulile pieței ajung să concureze cu operatori economici care beneficiază de avantaje ilegale sau de protecție politică. În aceste condiții, nu competența, productivitatea și eficiența decid cine rezistă pe piață, ci accesul la protecție, la evaziune și la resurse privilegiate. În cele din urmă, firmele corecte sunt împinse spre marginalizare, insolvență sau faliment.
Pe de altă parte, dirijarea fondurilor publice către o clientelă oligarhică, prin contracte atribuite discreționar și investiții supraevaluate, nu produce dezvoltarea economică promisă. Banii sunt cheltuiți ineficient, infrastructura rămâne deficitară, serviciile publice se degradează, iar statul acumulează datorii tot mai mari. În loc să obținem investiții proporționale cu efortul financiar al contribuabililor, rămânem cu lucrări întârziate, proiecte inutile, costuri umflate și obligații de plată care se întind pe generații. Ratele și dobânzile acestor împrumuturi nu le achită politicienii și nici beneficiarii contractelor preferențiale, ci populația, prin impozite, taxe și scăderea nivelului de trai.
Așa se închide cercul vicios: an de an, legislatură după legislatură, datoria publică devine pretextul perfect pentru noi majorări de impozite și taxe, pentru inventarea unor obligații fiscale suplimentare și pentru transferarea unei poveri tot mai mari asupra mediului privat și a populației. Statul nu caută în primul rând să-și corecteze risipa, să elimine privilegiile, să combată evaziunea și să eficientizeze cheltuielile. Preferă soluția comodă: să stoarcă și mai mulți bani de la cei care încă plătesc.
Paradoxul este că populația și mediul privat sunt tot mai sufocate fiscal nu pentru că România ar avea nevoie de un efort colectiv excepțional pentru investiții strategice, ci pentru că statul nu reușește sau nu dorește să oprească jaful din propriile mecanisme de funcționare. Impozitele nu cresc pentru a construi, în mod necesar, o infrastructură modernă, pentru a asigura servicii publice de calitate sau pentru a crea condiții de dezvoltare economică. Cresc și pentru a acoperi costurile unui sistem care protejează interesele clientelei politice, asigură profituri unor firme privilegiate și întreține o oligarhie economică dependentă de contractele și deciziile statului.
Iar parandărătul, acolo unde există, reprezintă mecanismul prin care o parte din aceste câștiguri se întoarce în circuitul politic, consolidând dependența reciprocă dintre beneficiarii banilor publici și cei care controlează distribuirea lor.
În acest timp, puterea de cumpărare a populației scade, iar profitabilitatea firmelor din economia privată este afectată de fiscalitatea excesivă, costurile administrative, concurența neloială și impredictibilitatea legislativă. Statul nu pare preocupat nici de creșterea nivelului de trai, nici de dezvoltarea unui sector privat competitiv, capabil să producă valoare adăugată și să susțină bugetul pe termen lung. Pare mult mai preocupat să mențină echilibrul intereselor dintre cei care fac evaziune fiscală, cei care controlează monopolurile economice și cei care beneficiază de alocări discreționare din bani publici.
Pentru a întreține acest mecanism, populației i se servește un populism deșănțat, i se cultivă resentimentul față de competență și performanță, i se oferă vinovați de serviciu și i se inoculează permanent ideea că problemele economice sunt provocate de alții. În vreme ce atenția publică este deturnată către conflicte politice, scandaluri și războaie propagandistice, impozitele și taxele cresc, monopolurile își consolidează pozițiile, iar contractele publice continuă să alimenteze aceleași rețele de interese.
În locul unei piețe libere, funcționale, în care concurența, productivitatea și competența să decidă succesul economic, România a ajuns să funcționeze, în numeroase sectoare, după un model oligarhic care amintește mai degrabă de capitalismul de cumetrie din spațiul postsovietic. Nu este o economie în care statul garantează reguli egale pentru toți, ci una în care statul poate deveni instrumentul prin care anumite grupuri sunt protejate de concurență, primesc contracte, beneficiază de privilegii și își securizează profiturile pe seama contribuabililor.
Mediul privat corect și populația sunt obligate să întrețină, prin impozite și taxe, grupări economice privilegiate care nu se supun acelorași reguli ale pieței. Unii nu-și plătesc obligațiile fiscale, alții încasează bani publici fără o contraprestație economică proporțională, iar nota de plată ajunge, invariabil, la cei care nu au nici puterea de a influența deciziile politice, nici posibilitatea de a negocia privilegiile fiscale sau economice.
Aceasta este adevărata problemă a României: nu faptul că statul colectează prea puțini bani, ci faptul că nu este capabil să-i colecteze echitabil, să-i administreze responsabil și să-i cheltuiască în interes public.
Nu putem construi o economie sănătoasă sufocând tocmai sectorul privat care produce valoare și finanțează bugetul. Nu putem pretinde solidaritate fiscală de la cei care își plătesc obligațiile, în timp ce protejăm evazioniștii și recompensăm clientela politică. Și nu putem vorbi despre reformă economică atât timp cât statul continuă să fie captiv intereselor celor care îl folosesc ca pe o mașinărie de redistribuire a banilor publici.
Într-un asemenea sistem, contribuabilul nu mai este cetățeanul care finanțează funcționarea statului și beneficiază de serviciile acestuia. Devine, pur și simplu, sponsorul obligatoriu al unei oligarhii economice și politice care a transformat banul public în sursă de îmbogățire privată, iar puterea politică în instrument de protejare a propriilor interese.
