Am citit scrisoarea lui Viorel Pașca, omul din spatele cunoscutului centru de asistență socială de la Dumbrava. Nu vreau să discut aici despre legalitatea sau nelegalitatea activității centrului, despre ce a fost bine sau rău în organizarea lui și nici despre controversele care au precedat închiderea acestuia. Vreau să discut despre soarta oamenilor care și astăzi stau cu speranța la poarta centrului, pentru că nu au unde să se ducă și nu au pe nimeni care să-i ajute.
Rogobete și Manole, cei care au contestat vehement funcționarea centrului de la Dumbrava, au un singur „merit” incontestabil: au contribuit la închiderea lui, au lăsat oamenii fără adăpost, dar nu au pus nimic în loc. Nu au oferit alternativa de protecție socială pe care au invocat-o atunci când au criticat activitatea centrului. Au desființat o soluție existentă fără să demonstreze că statul este capabil să ofere una mai bună. Iar acum, când frigul a venit și oamenii au început să bată din nou la poarta lui Viorel Pașca, instituțiile ridică din umeri.
Din păcate, aceasta este România! Cetățeanul aflat în dificultate nu există pentru politicieni și guvernanți decât în discursurile propagandistice, mai ales atunci când trebuie să justifice cheltuirea unor sume uriașe pentru asistența socială, bani care, de prea multe ori, nu ajung la cei care au cu adevărat nevoie de ei.
Direcțiile de asistență socială au devenit, în multe locuri, structuri administrative supradimensionate, cu organigrame încărcate de rude, amante, veri, cumnați, beizadele și tot felul de cunoștințe de partid. Birouri luxoase, desktopuri, autoturisme de serviciu, salarii de 8.000-9.000 de lei, la care se adaugă sporuri și alte beneficii. O adevărată armată de funcționari, instalată în imobile impozante, cu cheltuieli de funcționare și întreținere pe măsură, în timp ce adevărații beneficiari ai asistenței sociale primesc, în cel mai bun caz, firimiturile rămase de la ospățul sinecurist.
Am ajuns în situația absurdă în care întreținerea aparatului administrativ consumă resurse considerabile, în timp ce oamenii pentru care a fost creat acest sistem sunt abandonați în fața propriilor nevoi. Iar ironia tragică este că, pe măsură ce numărul celor care se ocupă de asistența socială crește, accesul celor care ar trebui să beneficieze de ea devine tot mai dificil. Pentru că acolo unde sunt prea mulți funcționari apare inevitabil și birocrația, fiecare trebuind să-și justifice existența, atribuțiile și, mai ales, salariul.
Astfel, o cerere banală pentru obținerea unui drept prevăzut de lege se transformă într-o adevărată luptă cu sistemul. Drumuri inutile, dosare, adeverințe, copii după copii, termene, aprobări și explicații interminabile. Nervi, timp pierdut și umilință. Fiecare funcționar pare să se considere administratorul unui SRL personal și se comportă de parcă ți-ar face o favoare extraordinară atunci când îți facilitează accesul la un drept pe care legea ți-l garantează. De parcă banii ar veni din buzunarul lui, nu din bugetul public, alimentat inclusiv din contribuțiile tale.
Iar dacă ai neșansa să fii bolnav, să nu te poți deplasa, să ai un handicap locomotor sau să suferi de afecțiuni care ți-au diminuat capacitatea intelectuală, situația devine dramatică. Dacă nu ai pe cineva care să-ți bată drumurile, să stea la uși, să completeze formulare și să suporte mofturile, dispoziția de moment, aroganța sau lipsa de profesionalism a unor funcționari, riști pur și simplu să rămâi în afara sistemului. Să ajungi să dormi sub poduri, prin parcuri sau în clădiri abandonate și să cauți hrană prin tomberoane, deși statul pretinde că are instituții, bugete și personal specializat tocmai pentru a preveni asemenea situații.
Nu vorbesc însă din auzite și nici din postura unui simplu observator. Scriu din propria experiență, din perspectiva unui părinte al unui copil cu sindrom Down, care nu se poate descurca singur și va avea nevoie de sprijinul nostru toată viața. O spun cu durerea și frustrarea unui părinte care a fost nevoit, în repetate rânduri, să suporte umilințe, indiferență și tratamente pe care cu greu le poți asocia cu instituții create tocmai pentru protejarea persoanelor vulnerabile.
Am întâlnit funcționari aroganți, cinici, lipsiți de empatie și, mai ales, incompetenți, care își exercită atribuțiile cu o lehamite greu de imaginat, de parcă simplul fapt că le soliciți să-și îndeplinească obligațiile de serviciu ar reprezenta o ofensă personală. Am pierdut zile și săptămâni pentru obținerea unor vize și aprobări. Am petrecut ore întregi pe holurile spitalelor, clinicilor, direcțiilor de sănătate publică și de asistență socială. Am așteptat luni de zile anchete sociale și am fost nevoit să trec prin proceduri și verificări la parchete și în justiție pentru o persoană cu handicap din naștere, cu o afecțiune ireversibilă, a cărei situație medicală nu se schimbă de la o lună la alta și nu are nevoie de confirmări administrative interminabile pentru a deveni reală.
Statul a construit, în jurul unei situații medicale care ar trebui să fie suficient de clarificată prin evaluarea unei comisii de specialitate, un întreg mecanism birocratic, cu instituții multiple, comisii, verificări, anchete și avize. Odată stabilite natura și gravitatea handicapului, restul procedurilor ar trebui să urmărească exclusiv facilitarea accesului la drepturile legale, nu transformarea vieții unei familii într-un permanent examen de răbdare și rezistență birocratică.
Mă întreb ce justifică această încrengătură instituțională, aceste proceduri repetate și această armată de funcționari, dacă nu există o legătură directă între complexitatea lor și protecția efectivă a beneficiarului. Câte dintre aceste posturi sunt cu adevărat necesare și câte există doar pentru întreținerea aparatului administrativ și a rețelelor de sinecuri? Pentru că, în timp ce părinții își consumă timpul, energia și uneori sănătatea încercând să obțină drepturi elementare pentru copiii lor, aparatul birocratic își continuă nestingherit existența, cu salarii, sporuri și organigrame generoase.
Și atunci, despre ce asistență socială vorbim? Despre protecția persoanelor vulnerabile sau despre protecția locurilor de muncă ale celor care administrează această vulnerabilitate? Despre drepturile cetățeanului sau despre privilegiile unei categorii de funcționari care au ajuns să confunde obligațiile de serviciu cu favorurile personale?
În timp ce birocrația a ajuns la cote inimaginabile, iar instituțiile își pasează responsabilitățile de la una la alta, oamenii mor, sunt abandonați sau împiedicați să-și exercite drepturile garantate de lege. La Dumbrava, un om trebuie să găsească singur soluții pentru semenii pe care statul refuză să-i preia. În alte familii, părinții trebuie să-și consume anii și puterile luptând cu instituțiile pentru drepturile copiilor lor. În ambele situații, cei vulnerabili sunt lăsați să se descurce pe cont propriu, iar statul își vede mai departe de organigrame, bugete și proceduri.
Am ajuns să avem instituții care funcționează pentru ele însele, funcționari care gestionează dosare și politicieni care contabilizează cheltuieli, dar prea puțini oameni care se mai simt responsabili pentru semenii lor. Un stat care își obligă cetățenii cei mai vulnerabili să cerșească drepturi prevăzute de lege nu este un stat care îi protejează. Este un stat care și-a uitat rațiunea de a exista.
Pentru că statul nu există ca să-și întrețină instituțiile, funcționarii și sinecurile. Statul există pentru cetățean. Iar atunci când cetățeanul trebuie să lupte cu propriul stat pentru a putea trăi cu demnitate, avem de-a face nu doar cu un eșec administrativ, ci cu un faliment moral al celor care conduc și administrează această țară.
