Există un fenomen social care mă intrigă și pe care îl întâlnesc tot mai des în spațiul public, mai ales pe rețelele de socializare: ostilitatea viscerală față de oamenii care au reușit în viață prin educație, inteligență, pregătire profesională, muncă și perseverență. Nu vorbesc despre cei care și-au construit averea prin relații politice, contracte preferențiale, corupție, evaziune fiscală sau tot felul de combinații, ci despre oamenii care au dobândit o profesie, au construit o carieră, au dezvoltat afaceri și au obținut rezultate prin propriile capacități, fără să-și sacrifice demnitatea și principiile morale.
Paradoxal, tocmai aceștia par să provoace cele mai violente reacții. Sunt înjurați, jigniți, suspectați, acuzați fără probe și amenințați cu pușcăria, confiscarea averilor sau chiar expulzarea din țară, în funcție de simpatiile și antipatiile politice ale celor care îi judecă. Pe rețelele de socializare întâlnim oameni care, fără să cunoască parcursul profesional, pregătirea sau activitatea celui pe care îl atacă, își permit să-i conteste întreaga existență. Uneori, simplul fapt că cineva a reușit, că are o profesie respectabilă, că gândește independent sau că își exprimă o opinie argumentată devine suficient pentru a declanșa o adevărată execuție publică.
De unde vine această ură? Este doar invidie? Este frustrare socială? Este rezultatul unei educații deficitare sau asistăm la ceva mai profund, la o inversare a valorilor prin care mediocritatea ajunge să se simtă îndreptățită să judece și să condamne meritul?
În opinia mea, una dintre explicațiile cele mai interesante se află în mecanismul identificării psihologice. Oamenii lipsiți de educație, de o profesie solidă, de realizări personale și, mai ales, de perspective nu se identifică, de regulă, cu cei care au reușit prin propriile capacități, ci cu cei care contestă reușita celor cu capacități. Nu se regăsesc în omul educat, competent și integru, pentru că diferența dintre ei devine o comparație incomodă, o oglindă în care nu le place ceea ce văd. Se regăsesc însă în cel care îl înjură, îl suspectează, îl acuză și îi dorește căderea celui educat, pentru că împărtășesc aceeași frustrare și aceeași ostilitate față de ceea ce nu pot egala.
Este mult mai comod să te identifici cu cel care îi contestă valoarea altuia decât să te întrebi ce ai făcut tu însuți pentru a ajunge la nivelul lui. Este mai simplu să-i negi meritele, să-i inventezi vinovății și să-i dorești pedeapsa decât să accepți că educația presupune efort, că o profesie se construiește în ani de pregătire și că succesul autentic nu se obține peste noapte. În felul acesta, eșecul personal nu mai este rezultatul propriilor alegeri, al lipsei de pregătire sau al absenței perseverenței, ci devine vina celor care au reușit.
Aici intervine o contradicție socială și morală pe care o consider deosebit de gravă. De ce aceeași oameni care îi atacă pe cei care au reușit prin muncă și competență îi privesc cu admirație pe cei care s-au îmbogățit prin corupție, evaziune, relații politice, contracte cu statul sau prin ocolirea legii? De ce hoțul care a acumulat avere este considerat descurcăreț, interlopul este respectat pentru influența lui, politicianul care și-a construit o clientelă este admirat pentru puterea pe care o exercită, iar omul care a muncit zeci de ani pentru o carieră este suspectat că trebuie să fi făcut ceva necurat?
Explicația este chiar această identificare cu impostura. Cel care se îmbogățește prin combinații nu reprezintă o provocare morală pentru omul frustrat, ci o posibilitate imaginară de parvenire. Îl privește și se gândește că, dacă ar avea ocazia, ar proceda la fel. Nu îl condamnă pentru că nu respinge mecanismul prin care a reușit, ci doar pentru că nu se află el însuși în locul celui care a câștigat. În schimb, omul care a reușit prin educație, inteligență, disciplină și cinste îi amintește că există o altă cale, una care presupune efort, responsabilitate și asumarea unor limite morale. O cale pe care nu a urmat-o și pe care nici nu mai este dispus să o înțeleagă.
Într-o asemenea mentalitate, inteligența ajunge să fie confundată cu șmecheria, competența cu privilegiul, cinstea cu naivitatea, iar respectarea legii cu incapacitatea de a te descurca. Nu mai este apreciat cel care știe să construiască, ci cel care știe să profite. Nu mai este admirat cel care respectă regulile, ci cel care reușește să le ocolească fără să fie prins. Iar atunci când această mentalitate devine suficient de răspândită, societatea începe să-și piardă reperele morale.
Mai există însă o dimensiune a fenomenului, chiar mai periculoasă: transformarea frustrării individuale în resentiment colectiv, exploatat politic. Populismul se hrănește din nemulțumirile reale sau imaginare ale oamenilor și le oferă vinovați convenabili. În loc să explice de ce educația este slabă, de ce instituțiile nu funcționează, de ce economia nu oferă suficiente oportunități și de ce unii oameni nu reușesc să-și construiască un viitor, le spune că vinovații sunt cei care au reușit, cei care au studiat, cei care au plecat în străinătate, cei care au construit afaceri sau cei care nu împărtășesc aceeași viziune politică.
Așa se ajunge la situații absurde în care oameni fără realizări profesionale relevante, lipsiți de educație, își permit să amenințe cu pușcăria, confiscarea averilor sau expulzarea din țară a persoanelor ale căror merite nici măcar nu le cunosc. Nu mai contează competența, activitatea profesională sau adevărul faptelor. Contează apartenența la un grup, conformarea la o anumită ideologie și disponibilitatea de a participa la condamnarea celor desemnați drept adversari.
Este o formă de intoleranță care amintește de mentalitățile extremiste și fundamentaliste, indiferent de originea lor culturală sau religioasă. Fanatismul nu are o singură religie și nici o singură ideologie. El apare oriunde gândirea individuală este înlocuită de supunerea față de grup, unde îndoiala este considerată trădare, iar diferența de opinie devine motiv de pedeapsă.
Nu trebuie însă confundată critica legitimă a succesului cu invidia. Există averi nejustificate, cariere construite prin privilegii, funcții obținute prin relații și oameni care își folosesc educația și inteligența tocmai pentru a exploata sistemul. Aceștia trebuie cercetați și sancționați atunci când există probe și încălcări ale legii. Meritocrația nu înseamnă imunitate la critică, iar succesul nu este, prin el însuși, o dovadă de cinste. Dar nici nu poate deveni o prezumție de vinovăție. Între critica bazată pe fapte și ura provocată de incapacitatea de a accepta valoarea altuia există o diferență fundamentală.
În fond, adevărata educație nu înseamnă doar diplome, informații acumulate sau capacitatea de a ocupa o funcție. Înseamnă și să poți recunoaște valoarea altuia fără să te simți diminuat, să poți admira o reușită fără să o percepi ca pe o ofensă personală, să accepți că există oameni mai pregătiți decât tine și să înțelegi că succesul lor nu îți anulează dreptul de a reuși. Înseamnă să ai suficientă siguranță interioară încât să nu simți nevoia să-i cobori pe ceilalți pentru a te ridica tu însuți.
Aat e adevărata problemă a societății noastre: nu doar lipsa educației școlare, ci și ceea ce aș numi analfabetism moral. Incapacitatea de a distinge între valoare și impostură, între inteligență și șmecherie, între competență și influență, între reușita cinstită și parvenirea prin fraudă. O societate în care aceste diferențe dispar riscă să ajungă să-și disprețuiască tocmai oamenii de care are cea mai mare nevoie.
Iar concluzia la care ajung este una destul de amară: nu îi urăsc cel mai mult pe cei care au reușit încălcând regulile, pentru că, în sinea lor, și-ar dori să fie în locul acestora. Îi urăsc pe cei care au reușit respectându-le, pentru că existența lor le contrazice toate justificările.
Când succesul cinstit devine motiv de suspiciune, când inteligența provoacă ostilitate, când competența este tratată ca un privilegiu, iar impostura este admirată ca o formă de inteligență practică, nu mai avem doar o problemă de educație sau de inegalitate socială. Avem o criză a valorilor, în care mediocritatea nu mai aspiră să se ridice la nivelul excelenței, ci încearcă să tragă excelența la nivelul ei.
Și poate cel mai trist și absurd este că, într-o asemenea societate, nu mai trebuie să fii un om valoros ca să fii respectat. Este suficient să fii unul dintre cei care îi urăsc pe cei valoroși.
