Două crunte dezamăgiri în 2026, care te fac să-ți pierzi definitiv încrederea în politicieni și în buna lor credință: Donald Trump și Nicușor Dan.
Doi actori care și-au jucat foarte bine rolul, profitând de conjuncturi politice favorabile. Niciunul nu s-a impus printr-o valoare morală deosebită sau printr-o carismă ieșită din comun, ci mai degrabă prin slăbiciunile și vulnerabilitățile adversarilor. Oponenții lor fie erau profund erodați, fie reprezentau un pericol uriaș pentru societate. În SUA, democrații defilau cu Biden, pe post de mascotă electorală, în timp ce în România un șef de galerie, extremist grobian și turbulent, ajunsese în pole-position pentru președinție.
Prin comparație, Trump și Nicușor Dan păreau, cel puțin în aparență, oameni normali, morali și echilibrați, capabili să ofere o alternativă. Numai că, odată ajunși la putere, imaginea construită în campania electorală a început să se destrame. Puterea are, printre altele, acest talent de a scoate la suprafață ceea ce omul ascunde în spatele măștii.
Trump și-a dezvăluit treptat megalomania, autosuficiența și iresponsabilitatea în materie de politică externă, lăsându-se influențat de interesele celor mai puternici reprezentanți ai corporatismului. Nicușor Dan, în schimb, pare să fi cedat în fața influenței serviciilor, în special a SRI și a SPP condus de Pahonțu, despre care există tot mai multe suspiciuni că ar exercita o influență disproporționată asupra deciziilor de la Cotroceni.
În fond, cei doi au ajuns să aibă ceva esențial în comun: par să fi pierdut contactul cu realitatea și cu oamenii care i-au trimis la putere. Au devenit prizonierii propriilor bule de putere, înconjurați de cercuri de influență și dependenți de instituții și structuri care gravitează în jurul lor. Iar atunci când conducătorul ajunge să confunde propriile interese cu interesele statului, democrația riscă să devină doar o decorare a autoritarismului.
Cireașa de pe tort, în cazul lui Nicușor Dan, este reacția din episodul Ovidiu Vanghelie, care, dincolo de comportamentul discutabil al jurnalistului, ridică o problemă mult mai gravă: raportarea președintelui la libertatea presei și la dreptul la critică.
Sunt perfect de acord că, sub masca de „mare ziarist independent”, nu ai voie să devii ghiolban, gherțoi, bădăran, mitocan, lipsit de maniere și plin de sine, convins că statutul de jurnalist sau de influencer îți oferă dreptul să arunci cu lături în oricine, fără să răspunzi pentru propriul comportament. Libertatea de exprimare nu înseamnă libertatea de a fi mitocan fără consecințe morale sau juridice.
Dar nici nu pot accepta ideea că Palatul Cotroceni ar fi proprietatea privată a lui Nicușor Dan, iar conferințele de presă ar fi niște ieșiri cu tovarășii, la care președintele își invită doar interlocutorii care îi sunt simpatici sau care îi adresează întrebările convenabile.
Din punct de vedere juridic, lucrurile sunt mult mai serioase decât o simplă dispută de orgolii.
Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public consacră principiul transparenței instituțiilor publice. Regulile privind acreditarea jurnaliștilor nu pot fi transformate într-un instrument de sancționare a opiniilor incomode. Restricționarea sau retragerea unei acreditări trebuie să aibă un temei legal, să respecte procedura și să fie justificată printr-un act administrativ motivat, nu prin dispoziții verbale dictate de supărarea de moment a unui demnitar.
Există, de asemenea, o jurisprudență consistentă a CEDO care stabilește că politicienii, prin natura funcțiilor pe care le ocupă, trebuie să manifeste un grad mult mai ridicat de toleranță față de critică, inclusiv față de exprimările dure, provocatoare sau chiar ofensatoare. Nu poți invoca demnitatea funcției publice pentru a suprima dreptul la critică și nici nu poți transforma instituțiile statului în instrumente de represalii împotriva celor care te deranjează.
Dacă președintele s-a considerat lezat în demnitate sau reputație, avea la dispoziție căile legale, inclusiv o acțiune civilă în instanță. Nu sancțiunea administrativă aplicată unui jurnalist pentru că a devenit incomod.
Un președinte al României nu poate reacționa ca la birtul satului atunci când un individ îl jignește. Tocmai funcția pe care o ocupă îl obligă la autocontrol, echilibru și respectarea regulilor democratice, inclusiv atunci când este provocat.
Iar episodul Vanghelie îmi confirmă o suspiciune pe care, până nu demult, refuzam să o iau în calcul: că între Nicușor Dan și Ilie Bolojan există o rivalitate personală, alimentată de orgolii și frustrări, și că președintele ar putea avea o contribuție mult mai importantă decât se bănuiește la scenariul înlăturării lui Bolojan și al scoaterii USR și PNL de la guvernare. Nu afirm că lucrurile stau astfel, dar întrebările sunt legitime și merită răspunsuri.
Nu poți lua decizii privind soarta unui om în funcție de orgoliile, frustrările sau antipatiile personale. Cu atât mai puțin atunci când ocupi funcția de președinte al României. N-ai voie să te lași condus de ură și să faci abstracție de interesul public doar pentru a-ți satisface orgoliul sau pentru a-l pedepsi pe cel care, dintr-un motiv sau altul, te incomodează.
Un președinte nu este proprietarul țării, nu este judecătorul propriilor rivalități și nici nu are dreptul să transforme puterea instituțională într-o armă personală. El are obligația să judece oamenii și deciziile prin prisma interesului public, nu a sentimentelor sale. Dacă orgoliul personal ajunge să cântărească mai mult decât interesul național, problema depășește cu mult o simplă neînțelegere între doi politicieni.
Mai mult, manifestările lui Nicușor Dan capătă, pe zi ce trece, accente tot mai evidente ale unui comportament prezidențial autocratic: un lider înconjurat de o camarilă de influență, care pare să confunde autoritatea funcției cu puterea personală, după un model care amintește mai degrabă de practica politică de la Moscova decât de exigențele unei democrații europene.
România nu are nevoie de un președinte care să se comporte ca un conducător de tabără, ci de unul capabil să fie un veritabil factor de echilibru între forțele politice, să medieze conflictele și să apere direcția democratică și europeană a țării.
Avem o confruntare politică între două viziuni fundamental diferite: una orientată spre Moscova și modelul său oligarhic, autoritar, bazat pe controlul instituțiilor și concentrarea puterii politice și economice, și alta care pretinde că apără valorile europene, statul de drept și democrația liberală.
Iar aici vine partea cea mai greu de acceptat. Să-mi fie cu iertare, dar, prin comportamentul și opțiunile sale politice din ultima perioadă, Nicușor Dan pare să se situeze tot mai aproape de tabăra celor care promovează sau perpetuează un model oligarhic de organizare a puterii, după tiparul Moscovei, inclusiv în politica și economia românească.
Un președinte ales sub promisiunea normalității și a reformei democratice nu poate deveni un factor de conservare a unui asemenea sistem. Dacă ajunge să protejeze rețele de influență, să tolereze concentrarea puterii în cercuri netransparente și să sacrifice interesul public în favoarea unor aranjamente politice, atunci nu mai vorbim despre mediere prezidențială, ci despre abandonarea rolului constituțional pe care îl are.
Un președinte nu are voie să conducă țara sub impulsul resentimentelor, al frustrărilor sau al emoțiilor de moment. Nu are voie să confunde instituția pe care o reprezintă cu propria persoană și nici să transforme autoritatea funcției într-un instrument de satisfacere a orgoliilor personale.
Din păcate, tocmai această capacitate de autocontrol, de discernământ și de detașare de propriile interese pare să lipsească în momentele în care Nicușor Dan ar trebui să demonstreze că este, înainte de toate, președintele tuturor românilor.
Dacă aceasta este dimensiunea sa reală de lider, atunci încep să cred că pălăria de președinte este mult prea largă pentru capul lui.
Iar cea mai mare dezamăgire nu este că am greșit noi, cei care am avut încredere în el, ci că am ajuns să constatăm cât de puțin ne putem baza pe oamenii în care am investit speranța unei schimbări.
