Pentru cei care înjură USR în fiecare zi și-mi reproșează că sunt „userist” pentru că apreciez educația, profesionalismul și ținuta morală a unor oameni din acest partid, am o întrebare simplă: chiar nu mai putem face diferența între un om și eticheta politică pe care i-o lipim?
Ca să elimin din start orice confuzie: nu sunt membru al USR și nu sunt membru al niciunui alt partid. Nu sunt „userist”, așa cum nu sunt pesedist, penelist, aurist sau orice alt „ist” inventat pentru a evita discuția despre fond. Apreciez educația, meritocrația și profesionalismul indiferent unde le întâlnesc. Dacă un om competent se află într-un partid cu ale cărui politici nu sunt de acord, competența lui nu dispare. Iar dacă un om dintr-un partid pe care îl simpatizez este incompetent, nu devine competent doar pentru că poartă sigla acelui partid.
Și mai este ceva: pentru mine, educația și valoarea profesională nu sunt suficiente. Le consider cu adevărat importante atunci când sunt însoțite de valoare morală. Pentru că poți fi foarte bine pregătit și, în același timp, să fii un om fără caracter. Poți avea diplome, funcții și o carieră impresionantă și să fii, în același timp, profund corupt moral. România nu are nevoie doar de oameni deștepți. Are nevoie de oameni competenți care să poată fi și oameni de caracter.
De aceea, când văd un om cu educație serioasă, cu experiență profesională reală, cu o carieră construită înainte de politică și care își asumă o funcție publică fără să fi făcut din politica de partid singura lui profesie, eu îl voi aprecia. Indiferent de partid.
Și aici ajung la Irineu Darău.
Cei care înjurați USR în fiecare zi, am și eu o întrebare pentru voi: de ce este Darău „sorosist”, „vândut Bruxelles-ului”, „marxist”, „globalist” și Dumnezeu mai știe ce alte epitete ați mai găsit în arsenalul propagandei de televiziune și de pe rețelele sociale?
Care este, concret, argumentul?
Ce este fals în CV-ul lui?
Ce diplomă nu există?
Ce experiență profesională este inventată?
Ce performanță profesională a fost demonstrată ca fiind falsă?
Ce fapt concret îl face incompetent?
Pentru că una este să nu fii de acord cu ideile politice ale unui om și cu totul altceva este să-i negi valoarea profesională doar pentru că face parte din USR.
Din informațiile publice, Darău are un parcurs profesional anterior intrării în politica națională, cu pregătire în informatică, experiență în domeniul software și experiență profesională inclusiv în Franța. A intrat în Parlament în 2020, nu direct de pe băncile partidului. Asta nu înseamnă că trebuie să-l considerăm infailibil. Nu înseamnă nici că orice decizie politică a lui trebuie aprobată. Înseamnă doar că, dacă vrem să-l criticăm, avem obligația să discutăm despre ce a făcut, nu să repetăm ce etichetă i-a pus propaganda.
Și atunci apare întrebarea pe care ar trebui să și-o pună orice om de bună-credință:
Cu cine îl comparați?
Îl puteți compara, profesional și intelectual, pe Darău cu Zamfir, Budăi, Olguța Vasilescu, Manda, Stănescu sau Grindeanu? Sigur că da. Într-o democrație, oricine poate fi comparat cu oricine. Dar comparația trebuie făcută pe criterii serioase: educație, experiență profesională, rezultate, competență administrativă, integritate, capacitatea de a înțelege domeniul pe care îl conduce și ceea ce a făcut înainte de a ajunge în politică.
Nu după cât de tare vorbește la televizor.
Nu după câte emisiuni a bifat.
Nu după câte aplauze primește de la propriul electorat.
Și nu după partidul din care face parte.
Pentru că aici este problema pe care propaganda o ascunde cu bună știință: nu orice om care ajunge ministru este rezultatul aceluiași tip de selecție.
Unii au construit mai întâi o profesie și au intrat ulterior în politică. Alții au intrat în politică foarte devreme și au construit în interiorul ei aproape întreaga carieră. Unii au avut experiență reală în mediul privat, au condus organizații, au lucrat în domenii competitive și au avut de demonstrat ceva înainte de a primi o funcție publică. Alții au crescut din organizații de partid în organizații de partid, din funcție în funcție, până când politica a devenit singura lor profesie.
Nu spun că prima categorie este automat bună și a doua automat rea. Ar fi aceeași eroare pe care o critic.
Spun însă că tipul de carieră contează.
Contează enorm dacă un om are o profesie la care se poate întoarce atunci când pierde funcția politică.
Pentru că există o diferență fundamentală între omul care își pierde o funcție și se întoarce la profesia lui și omul care, dacă pierde funcția, își pierde practic întreaga poziție socială construită prin politică.
Primul este mai greu de controlat.
Al doilea poate deveni dependent.
Iar de aici începe discuția despre clientelism.
Un sistem clientelar nu are nevoie în primul rând de oameni foarte competenți. Are nevoie de oameni loiali. Nu are nevoie de oameni independenți. Are nevoie de oameni dependenți de rețea. Nu are nevoie neapărat de oameni care să pună întrebări. Are nevoie de oameni care să execute.
Clientelismul nu selectează omul care spune „nu”. Selectează omul care știe cui trebuie să spună „da”.
De aceea cred că una dintre diferențele importante pe care le aduce USR în politica românească este tocmai apariția mai frecventă a unor oameni care au avut o identitate profesională înainte de identitatea politică.
Radu Miruță este, pentru mine, un asemenea exemplu. Educație serioasă, experiență profesională în mediul privat, un parcurs care nu începe și nu se termină cu o funcție politică. Nu trebuie să fiu de acord cu fiecare decizie a lui pentru a recunoaște aceste lucruri.
Diana Buzoianu este un alt exemplu pe care îl consider relevant prin asumarea unor confruntări cu interese puternice din zona mediului și silviculturii. Poți să-i critici politicile, poți să-i contești deciziile, poți să consideri că a greșit. Dar nu poți transforma automat curajul de a intra într-un conflict cu grupuri de interese într-un defect doar pentru că omul este USR.
Oana Țoiu poate fi, la rândul ei, evaluată și criticată pentru ceea ce face. Dar și aici criteriul trebuie să fie același: pregătirea, experiența, deciziile, rezultatele, caracterul.
Nu vreau să transform USR într-un partid de sfinți. Nu există așa ceva.
Vreau doar să cer aceeași măsură pentru toți.
Dacă un ministru USR greșește, să fie criticat.
Dacă este incompetent, să fie demonstrat.
Dacă ia o decizie proastă, să fie arătată.
Dacă minte, să fie demascat.
Dacă încalcă legea, să răspundă.
Dar exact același standard trebuie aplicat și PSD, și PNL, și AUR, și oricărui alt partid.
Asta înseamnă democrație.
Ceea ce mi se pare însă profund toxic este această inversare a criteriilor prin care omul competent devine „incompetent” pentru că este USR-ist, iar politicianul fără o pregătire profesională relevantă poate deveni „om de stat” pentru că este din partidul potrivit, are relațiile potrivite sau apare suficient de des la televizor.
De aici începe manipularea.
Se repetă zilnic că „USR nu are oameni competenți”. Foarte bine. Atunci luați fiecare ministru USR și demonstrați unde este incompetența lui. Nu cu „sorosist”. Nu cu „globalist”. Nu cu „vândut Bruxelles-ului”. Nu cu „neomarxist”. Nu cu „userist”.
Acestea nu sunt argumente.
Sunt etichete.
Arătați o decizie greșită. Un proiect eșuat. O cifră falsificată. O măsură incompetentă. O încălcare a legii. O lipsă de rezultate.
Asta înseamnă critică.
Dacă însă singurul vostru argument este că omul este USR, atunci nu mai vorbim despre critică politică. Vorbim despre tribalism.
Eticheta este foarte comodă. Nu trebuie să citești un CV. Nu trebuie să verifici o diplomă. Nu trebuie să urmărești parcursul profesional al omului. Nu trebuie să înțelegi domeniul. Nu trebuie să analizezi o decizie ministerială. Este suficient să repeți de o sută de ori „sorosist” și, după un timp, o parte a publicului începe să creadă că ai demonstrat ceva.
Nu ai demonstrat nimic.
Ai doar repetat o etichetă.
Și poate că tocmai aici este problema mai profundă: nu doar în propaganda politică, ci în raportarea unei părți a societății românești la valoare.
De ce ne deranjează atât de tare omul competent?
De ce avem această tendință aproape autoflagelatoare de a prefera uneori descurcăreala în locul meritului, șmecheria în locul educației și relația în locul competenței?
De ce există oameni care par să se simtă mai confortabil lângă politicianul care „se descurcă” decât lângă profesionistul care știe carte?
Cred că explicația este mai veche și mai complicată decât pare.
Ani întregi, societatea românească a fost educată să supraviețuiască prin descurcăreală. În comunism, relația, intervenția, „cunoștința”, accesul privilegiat și capacitatea de a te adapta sistemului au devenit uneori mai importante decât competența autentică. După 1989, aceste reflexe nu au dispărut. S-au adaptat capitalismului și democrației.
„Pe cine cunoști?”, „Cine te poate ajuta?”, „La cine trebuie să mergi?”, „Cui trebuie să-i dai telefon?”, „Cine poate interveni?” Acesta este limbajul unei societăți în care meritul a fost înlocuit de relație.
Iar atunci când crești într-o familie în care copilul este învățat că trebuie să se „descurce”, nu neapărat să devină foarte bun în ceea ce face, apare inevitabil o problemă atunci când întâlnești meritocrația.
Meritocrația introduce un criteriu incomod: valoarea trebuie demonstrată.
Nu mai este suficient să fii „băiat bun”. Nu mai este suficient să ai un unchi. Nu mai este suficient să știi pe cineva. Nu mai este suficient să fii „descurcăreț”.
Trebuie să știi ceva. Trebuie să poți ceva. Trebuie să fi făcut ceva.
Și, uneori, trebuie să demonstrezi că poți face acel lucru mai bine decât altul.
Pentru odrasla celui care a construit succesul prin relații, meritocrația poate deveni un dușman. Nu pentru că meritocrația ar fi nedreaptă, ci pentru că este un criteriu pe care relația nu-l poate înlocui.
Dacă nu poți ajunge în față prin merit, începi să ataci meritul.
Este un mecanism psihologic și social cât se poate de ușor de înțeles.
Dacă eu nu pot ajunge la nivelul unui om prin educație, pot să-i spun că este „elitist”. Dacă nu-i pot egala competența profesională, pot să spun că este „sorosist”. Dacă nu-i pot egala experiența, pot spune că este „vândut Bruxelles-ului”. Dacă nu-i pot egala rezultatele, îi atac partidul.
Și astfel nu mai trebuie să răspund la întrebarea esențială: „Ce știu eu să fac mai bine decât el?”
Aici este și una dintre explicațiile pentru ura față de oamenii care nu pot fi ușor manevrați.
Un profesionist care și-a construit cariera în afara politicii nu depinde în aceeași măsură de partid pentru existența sa profesională. Dacă mâine pierde funcția, se poate întoarce la profesia lui. Iar un om care poate pleca din funcție fără să-i dispară cariera este mai greu de controlat.
Aici cred că trebuie căutată una dintre explicațiile pentru ostilitatea extraordinară pe care o vedem uneori față de oamenii USR care au venit din profesii reale și care nu par dispuși să accepte cu ușurință jocul rețelelor de interese.
Mafia clientelară nu se teme de omul incompetent. Se teme de omul competent și independent.
Incompetentul poate fi manevrat prin funcție. Dependentul poate fi manevrat prin promovare.
Obedientul poate fi manevrat prin promisiunea unei alte sinecuri. Dar omul care știe că, dacă pierde funcția, se întoarce în profesia lui, are o libertate pe care sistemul clientelar o detestă: libertatea de a spune nu.
Nu spun că toți miniștrii USR sunt astfel. Nu spun că USR este imun la clientelism. Nu spun că în USR nu există oportuniști, mediocrități sau oameni care pot greși. Ar fi absurd.
Spun altceva: USR a adus în politica românească o proporție mai vizibilă de oameni a căror valoare profesională precede funcția politică.
Iar aceasta este o schimbare importantă.
Poate că tocmai de aceea deranjează.
Pentru că omul care vine dintr-o profesie și intră în politică schimbă raportul de putere. El nu mai trebuie să demonstreze partidului că este util pentru a supraviețui profesional. Partidul trebuie să demonstreze societății că este capabil să-i folosească bine competența.
Asta este o diferență uriașă.
Și este exact diferența dintre politicianul care are nevoie de partid și profesionistul care își pune profesia în slujba partidului și a statului.
Eu nu sunt obligat să fiu de acord cu toate ideile unui om pentru a-i recunoaște inteligența, educația sau competența. Pot să critic USR. Pot să critic un ministru USR. Pot să cred că o anumită decizie este greșită. Dar dacă omul are un CV solid, o pregătire reală, experiență profesională verificabilă și, pe lângă toate acestea, dovedește și caracter, nu voi transforma aceste calități în defecte doar pentru că nu-mi place sigla partidului.
Pentru mine, acesta este criteriul. Educație. Competență. Caracter.
În această ordine sau în orice altă ordine în care ele se întâlnesc.
Și dacă le găsesc într-un om din USR, îl voi aprecia. Dacă le găsesc într-un om din PSD, îl voi aprecia. Dacă le găsesc într-un om din PNL, îl voi aprecia. Dacă le găsesc într-un om din AUR, îl voi aprecia.
Iar dacă nu le găsesc într-un om din partidul pe care îl simpatizez, nu voi avea nicio problemă să spun asta. Pentru că eu nu vreau ca partidul să-mi spună cine este bun. Vreau ca valoarea omului să-mi determine opinia despre partid.
Asta este diferența dintre mine și cei care judecă oamenii după siglă.
Și mai este ceva ce nu voi înțelege niciodată: această nevoie a unei părți din societate de a coborî valoarea la propriul nivel pentru a se simți reprezentată. De ce să nu vrem ca cei care ne reprezintă să fie mai educați decât noi? Mai competenți decât noi? Mai disciplinați decât noi? Mai morali decât noi?
De ce ar trebui să vreau ca politicianul care mă reprezintă să fie „ca mine” în toate defectele mele?
Eu vreau exact invers. Vreau ca omul pe care îl trimit să conducă o instituție să fie mai bun decât mine în domeniul respectiv. Vreau ca ministrul economiei să știe economie. Vreau ca ministrul digitalizării să știe tehnologie. Vreau ca ministrul educației să înțeleagă educația. Vreau ca ministrul mediului să înțeleagă domeniul pe care îl conduce. Și vreau ca toți să aibă suficient caracter încât să nu confunde funcția publică cu proprietatea personală asupra statului.
România nu duce lipsă de politicieni.România duce lipsă de profesioniști care să accepte să intre în politică fără să-și lase competența și caracterul la ușa partidului.
De aceea, când văd un astfel de om, nu mă interesează dacă pe ușa partidului scrie USR. Mă interesează omul. Și dacă cineva îmi spune, din nou, că sunt „userist” pentru că apreciez un profesionist din USR, răspunsul meu este foarte simplu: Nu sunt userist. Sunt de partea competenței. Nu sunt de partea USR împotriva celorlalte partide. Sunt de partea meritocrației împotriva clientelismului. Sunt de partea educației împotriva imposturii. Sunt de partea profesiei împotriva sinecurii. Sunt de partea caracterului împotriva obedienței. Și sunt de partea omului care poate spune „nu” atunci când sistemul îi cere să spună „da”.
Pentru că, în cele din urmă, România nu va ieși din mediocritate schimbând doar siglele de pe ușa instituțiilor. Va ieși atunci când vom schimba criteriul după care alegem oamenii care intră pe acea ușă. Iar criteriul nu trebuie să fie „pe cine cunoaște?”, „de cine ascultă?” sau „din ce partid este?”. Ci unul mult mai simplu: Ce știe? Ce a făcut? Ce poate face? Și ce fel de om este?
Restul sunt etichete.
Iar eu, după 42 de ani de profesie, am învățat să mă uit mai întâi la om.
