Există o explicație pe care o aud din ce în ce mai des și care, deși pare generoasă cu politicienii, este în realitate mult prea indulgentă pentru ceea ce se întâmplă în România: aceea că oamenii care conduc țara nu înțeleg situația economică, nu pricep de ce avem deficit, de ce se împrumută statul, de ce cresc dobânzile, de ce nu se colectează suficient, de ce economia încetinește și de ce, după treizeci și șase de ani de „reforme”, România ajunge periodic să descopere că nu mai are bani. Eu cred însă că această explicație este fundamental greșită, pentru că problema României nu este, în primul rând, prostia politicienilor, ci cinismul lor, iar între un om care nu înțelege ce face și unul care înțelege perfect, dar continuă să facă același lucru pentru că îi convine, există o diferență morală uriașă.
Nu cred că politicienii nu înțeleg. Înțeleg foarte bine.
Chiar și cei care nu au o pregătire economică serioasă ajung, după câțiva ani petrecuți în funcții de putere, să înțeleagă un adevăr elementar: dacă statul cheltuiește permanent mai mult decât încasează, dacă diferența este acoperită prin împrumuturi, iar banii sunt folosiți pentru a finanța un aparat supradimensionat, privilegii, sinecuri, contracte supraevaluate și cheltuieli fără randament economic, nota de plată nu dispare, ci este doar împinsă către viitor, acolo unde, în mod foarte convenabil pentru cei care guvernează astăzi, nu mai trebuie plătită de ei.
De aceea, nu cred că principala problemă este lipsa de înțelegere. Principala problemă este lipsa de responsabilitate.
Pentru o parte importantă a clasei politice românești, statul pare să nu mai fie instituția care administrează resursele unei comunități, ci o uriașă sursă de bani din care trebuie extras cât mai mult, cât mai repede și, dacă se poate, fără ca mâna care îi extrage să fie vreodată văzută; iar aici apare ceea ce eu numesc, poate brutal, dar nu fără motiv, mentalitatea de interlop, pentru că există aceeași filozofie rudimentară a puterii: cine controlează teritoriul controlează resursele, cine controlează instituțiile controlează accesul la bani, cine controlează accesul la bani își poate cumpăra protecția, iar cine are protecție poate continua să ia.
Numai că, într-o societate modernă, nu mai vii cu pistolul și iei banii de pe masă, pentru că ar fi prea vulgar și prea ușor de înțeles de către procuror; inventezi proceduri, construiești rețele de firme, organizezi licitații, modifici caiete de sarcini, atribui contracte, introduci subcontractări, justifici suplimentări, accepți lucrări supraevaluate și, în cele din urmă, transformi ceea ce altădată s-ar fi numit pur și simplu furt într-un mecanism administrativ cu ștampilă, semnătură, număr de înregistrare și, eventual, cu o fotografie solemnă la inaugurarea obiectivului.
Dar aici trebuie spus un lucru esențial, pe care îl uităm prea des: o asemenea schemă nu poate funcționa fără protecție.
O firmă nu poate, de una singură, să construiască ani la rând un asemenea mecanism în jurul banilor publici, pentru simplul motiv că există prea multe instituții care, în mod normal, ar trebui să-i stea în cale: autorități contractante, compartimente de achiziții, Curtea de Conturi, ANAF, Inspecția Fiscală, Poliția, Parchetele, instanțele, ANI și alte structuri de control.
Dacă toate acestea ar funcționa independent, profesionist și fără interferență politică, mecanismul ar deveni mult mai greu de susținut.
De aceea, problema nu este doar firma care primește contractul. Problema este ecosistemul administrativ și politic care îi permite să funcționeze.
Iar aici ajungem la una dintre cele mai toxice practici ale administrației românești: interimatul permanent.
Interimatul ar trebui să fie o soluție temporară, excepțională, utilizată până la organizarea unei proceduri normale de selecție și numire. În România, însă, interimatul a ajuns prea des să fie tratat ca o metodă de guvernare: pui omul „potrivit” în funcție, îl lași să știe că mandatul lui depinde de bunăvoința politicului și, astfel, obții exact ceea ce orice sistem clientelar își dorește — obediență.
Un șef care știe că poate fi schimbat mâine este, evident, mult mai atent la telefonul politicianului care îl poate schimba decât la legea pe care ar trebui să o aplice.
Nu trebuie să-i dai ordin în fiecare dimineață. Este suficient să-i amintești discret cine semnează numirea.
Și astfel apare una dintre cele mai perfide forme de control politic: nu mai este nevoie să controlezi instituția prin ordine directe; este suficient să controlezi cariera celui care conduce instituția.
Această logică poate deveni extrem de periculoasă atunci când se extinde în administrația publică, Poliție, Parchete și, mai larg, în instituțiile care ar trebui să fie independente de interesele politice, pentru că omul care depinde de politic pentru menținerea funcției are un stimulent evident să nu deranjeze prea tare sistemul care îi poate decide viitorul.
Iar dacă, în același timp, în jurul instituției se învârt firme care primesc contracte publice, oameni de afaceri care prosperă din bani publici și politicieni care controlează administrația, avem exact ingredientele din care se poate construi ceea ce numim, cu o expresie devenită aproape banală în România, stat capturat.
Nu trebuie să existe un ordin scris.
Nu trebuie să existe o întâlnire conspirativă.
Nu trebuie să existe cineva care să spună explicit „protejează firma cutare”.
Este suficient ca fiecare să știe ce se așteaptă de la el.
Tu atribui. Eu semnez. El nu controlează. Celălalt amână. Altul clasează. Altul nu vede. Iar la sfârșit nimeni nu știe nimic.
Este extraordinar cât de bine funcționează uneori această instituție națională a amneziei administrative.
Și tocmai de aceea mi se pare profund ipocrită retorica actuală despre combaterea veniturilor ilicite atunci când ea ocolește exact zona în care se pot afla cele mai mari fluxuri de bani proveniți din relația dintre politică și contractele publice.
Îl vedem pe șeful ANAF, Nica, vorbind despre verificarea averilor și despre proveniența banilor cu care sunt cumpărați bolizi, iar pe ministrul Finanțelor, Nazare, vorbind despre necesitatea creșterii veniturilor bugetare și despre combaterea evaziunii.
Foarte bine.
Dar atunci să mergem până la capăt.
Dacă vrem să aflăm de unde provin averile ilicite, de ce nu privim cu aceeași atenție către vilele antreprenorilor care au făcut averi din contracte cu statul?
De ce nu ne uităm cu aceeași curiozitate la averile celor care au transformat contractele publice în surse spectaculoase de îmbogățire?
De ce nu verificăm sistematic dacă averea unui antreprenor este proporțională cu profiturile reale declarate de firmele sale, cu taxele plătite și cu fluxurile financiare rezultate din contractele publice?
Și, mai ales, de ce nu ne uităm și la vilele politicienilor care, în calitate de ordonatori de credite, miniștri, președinți de consilii județene, primari sau responsabili de atribuirea contractelor publice, au avut puterea de a decide unde ajung banii contribuabililor?
Aici devine interesant.
Pentru că este foarte ușor să alergi după omul care nu poate explica 100.000 de euro.
Mult mai incomod este să întrebi cine a primit contractul de 100 de milioane de euro, cine l-a atribuit, cine l-a verificat, cine a recepționat lucrarea, cine a subcontractat-o, cât a costat în realitate, cât s-a plătit TVA, cât profit a fost declarat, unde au ajuns banii și cum a evoluat averea celor implicați.
Dar, evident, prima variantă este mult mai comodă.
Dă bine la televizor.
Poți fotografia mașina.
Poți vorbi despre „lupta împotriva evaziunii”.
Poți arăta populației că statul muncește.
A doua variantă este însă infinit mai incomodă, pentru că te poate obliga să intri chiar în curtea celor care au puterea de a te numi sau de a te demite.
Și atunci apare întrebarea fundamentală: Cine verifică averea celor care verifică averile altora?
Cine verifică traseul banilor dintre contractele publice și averile celor care controlează atribuirea lor?
Cine verifică dacă instituțiile de control au verificat ceea ce trebuiau să verifice?
Cine verifică de ce anumite firme sunt controlate de trei ori, iar altele, deși trăiesc aproape exclusiv din bani publici, par să treacă prin radarul instituțiilor ca avioanele invizibile?
Pentru că, dacă vrei cu adevărat să lupți împotriva evaziunii fiscale, trebuie să urmărești banii mari, nu doar banii ușor de urmărit.
Iar banii mari sunt acolo unde există contracte mari.
Și contractele mari sunt, în România, în bună măsură, la stat.
De aceea, după zeci de ani de activitate în domeniul controlului fiscal, nu pot să nu mă întreb de ce verificarea disciplinei fiscale a firmelor care derulează contracte publice nu a devenit niciodată, proporțional cu riscul și dimensiunea fenomenului, o prioritate națională permanentă.
Pentru că o firmă care primește milioane de lei de la stat nu este o firmă oarecare. Este o firmă care operează cu banii noștri. Și tocmai de aceea ar trebui să fie supusă unui nivel de transparență și control mult mai riguros, nu unui tratament privilegiat.
În schimb, avem uneori impresia că statul este foarte curajos cu cei mici și foarte prudent cu cei mari.
Foarte vigilent când vede un automobil.
Foarte contemplativ când vede un contract de sute de milioane.
Foarte activ când trebuie să colecteze un leu de la contribuabil.
Foarte filozofic când trebuie să recupereze milioane de la o firmă care a beneficiat de bani publici și apoi a intrat în insolvență.
Asta nu este reformă. Este spectacol administrativ.
România nu are nevoie doar de taxe mai mari, de reduceri de cheltuieli și de discursuri despre austeritate.
Are nevoie să afle unde se scurg banii pe care deja îi colectează.
Pentru că este absurd să-i spui contribuabilului că trebuie să plătească mai mult pentru a acoperi deficitul, în timp ce nu faci suficient pentru a opri mecanismele prin care banul public poate fi drenat către clientela politică și economică.
Și mai absurd este să pretinzi că nu știi unde trebuie să cauți.
Pentru că politicienii știu.
Funcționarii știu.
Antreprenorii știu.
Instituțiile știu.
Iar cetățeanul începe și el să înțeleagă.
Nu este vorba despre prostie. Este vorba despre interese.
Și poate că acesta este adevărul cel mai incomod despre România: statul nu este sărac pentru că nu există bani, ci pentru că prea mulți dintre cei care au acces la bani publici au învățat cum să-i transforme în bani privați, iar prea mulți dintre cei care ar trebui să oprească acest proces au fost puși în situația de a depinde de exact sistemul pe care ar trebui să-l controleze.
De aceea, interimatul permanent nu este doar o problemă administrativă.
Dacă este folosit ca instrument de control politic, el devine o infrastructură a obedienței.
Iar obediența instituțiilor devine, în cele din urmă, protecția afacerilor.
Pentru că o firmă poate fura o dată.
Poate chiar de două ori.
Dar ca să construiască o afacere de milioane sau sute de milioane din bani publici, ani la rând, are nevoie de ceva mult mai important decât ingeniozitatea contabilului: are nevoie ca cineva să nu vadă.
Iar dacă prea mulți oameni, în prea multe instituții, sunt puși în funcție tocmai pentru că sunt convenabili politic, atunci întrebarea nu mai este de ce nu vede nimeni.
Întrebarea este: Cine ar mai avea interesul să vadă?
Și, până când vom avea curajul să punem această întrebare, vom continua să tăiem de la cetățeni, să creștem taxe, să ne împrumutăm și să explicăm că România trebuie să facă sacrificii.
În timp ce, undeva, într-o vilă construită din contracte publice, cineva probabil privește liniștit televizorul și ascultă discursul despre austeritate.
Și poate chiar zâmbește.
Pentru că el știe un lucru pe care noi îl învățăm mereu prea târziu: statul nu rămâne niciodată fără bani.
Doar că, uneori, banii statului rămân fără stat.
