Nu vom reuși niciodată să reformăm cu adevărat administrația publică, justiția, educația, sănătatea și, în cele din urmă, societatea românească, atât timp cât nu vom reforma mai întâi locul din care pornește puterea asupra tuturor acestor domenii: politica. Iar reforma politicii nu înseamnă, în primul rând, schimbarea unor partide cu altele, a unor lideri cu alții sau a unor sloganuri electorale cu altele, ci introducerea unor reguli elementare de selecție, de promovare și de responsabilitate, asemănătoare celor pe care societatea le pretinde, cel puțin în teorie, tuturor celorlalte profesii.
În administrația publică există condiții de acces, niveluri de studii, criterii de competență, concursuri, grade profesionale și proceduri de promovare; în învățământ există examene și criterii de carieră; în medicină există facultatea, rezidențiatul, examenele de specialitate și responsabilitatea profesională; în justiție există studii juridice, examene, concursuri și o întreagă arhitectură instituțională menită, cel puțin formal, să filtreze competența de incompetență. Poți contesta eficiența acestor mecanisme, poți demonstra că uneori sunt viciate sau că sunt manipulate, dar principiul există: pentru a ocupa o funcție profesională trebuie să dovedești că ești pregătit pentru ea.
În politică, însă, aproape nimic din toate acestea nu există.
Nu există un standard real de educație, nu există un examen de competență, nu există o probă profesională, nu există o verificare serioasă a capacității de a administra o instituție sau o economie și, mai ales, nu există un standard moral obligatoriu pentru accesul la putere. Un om poate ajunge să decidă asupra educației fără să fi înțeles vreodată mecanismele educației, asupra sănătății fără să cunoască sistemul medical, asupra economiei fără să fi administrat vreodată ceva important, asupra justiției fără să aibă pregătirea necesară pentru a înțelege consecințele juridice ale propriilor decizii, iar asupra întregului stat fără să fi demonstrat vreodată, înainte de a primi puterea, că este capabil să o exercite.
Și atunci apare întrebarea fundamentală: dacă pentru a opera un om trebuie să demonstrezi că știi medicină, dacă pentru a judeca trebuie să demonstrezi că știi drept, dacă pentru a conduce o instituție publică există condiții de studii și experiență, de ce pentru a conduce statul nu cerem aproape nimic în afară de capacitatea de a câștiga o competiție electorală sau de a deveni suficient de util conducerii unui partid?
Răspunsul este incomod: pentru că partidele politice au ajuns să fie singurele structuri care selectează oamenii pentru exercitarea puterii fără să fie obligate să demonstreze că i-au selectat pe cei mai competenți, mai educați, mai integri sau mai capabili dintre cei disponibili.
Partidul politic este o instituție în sensul efectelor pe care le produce asupra societății, dar nu funcționează după criteriile unei instituții profesionale atunci când își selectează propriile elite. El ajunge la guvernare și, prin guvernare, controlează economia, administrația, instituțiile publice, companiile de stat, autoritățile de reglementare, spitalele, universitățile, structurile descentralizate și o parte considerabilă din mecanismele prin care statul distribuie resurse și oportunități. Cu toate acestea, pentru a ajunge în vârful partidului nu trebuie să treci printr-un concurs de competență, nu trebuie să demonstrezi o anumită performanță profesională și nici măcar nu există întotdeauna o barieră morală serioasă care să împiedice accesul unui impostor la putere.
De aici începe tragedia.
Când criteriul principal de promovare într-o structură politică nu este valoarea, ci obediența; când nu este competența, ci loialitatea față de șef; când nu este integritatea, ci capacitatea de a negocia interese; când nu este inteligența, ci abilitatea de a manipula; când nu este performanța profesională, ci disponibilitatea de a servi grupul care te-a propulsat, sistemul nu are cum să producă elite. Produce, inevitabil, o selecție inversă: oamenii valoroși devin incomozi, cei independenți devin periculoși, cei competenți pun întrebări, cei morali refuză compromisurile, iar cei obedienți urcă.
Așa apare impostura ca mecanism de selecție.
Nu pentru că toți politicienii ar fi impostori și nici pentru că orice om fără o carieră academică spectaculoasă ar fi incapabil să facă politică, ci pentru că un sistem care nu are mecanisme serioase de filtrare a competenței și integrității va permite inevitabil accesul în poziții de putere al unor oameni care nu au demonstrat nimic înainte de a primi puterea. Iar când puterea devine primul loc în care omul trebuie să demonstreze ce poate, experimentul nu mai este doar absurd, ci devine periculos pentru întreaga societate.
Într-o societate normală, cariera profesională precede puterea, nu invers.
Omul demonstrează mai întâi că este capabil să construiască ceva, să administreze ceva, să rezolve probleme, să obțină rezultate și să-și asume responsabilități, iar abia apoi este considerat apt să primească o responsabilitate publică mai mare. La noi, prea des, traseul este invers: omul intră în politică, primește o funcție publică, iar funcția devine prima și singura lui experiență relevantă. După câțiva ani, poate deveni director, secretar de stat, parlamentar, ministru sau șef de instituție, iar apoi pretinde că experiența politică îl califică pentru toate acestea, deși experiența politică, în sine, nu este o competență profesională universală.
Este doar experiență în politică.
Iar politica nu poate fi lăsată să se transforme într-o profesie în care singura calificare necesară este să știi cum să supraviețuiești politic.
Problema devine și mai gravă atunci când această impostură este exportată din partide în administrația publică. Pentru că politicianul care nu a fost selectat pe criterii de competență nu are niciun interes să construiască în jurul său o administrație formată din oameni care îl pot contrazice profesional. Un specialist adevărat este greu de controlat tocmai pentru că știe. Un om competent poate spune „nu”, poate demonstra că o decizie este greșită, poate identifica o ilegalitate sau poate refuza să execute o dispoziție absurdă. În schimb, omul numit politic, dependent de cel care l-a numit, știe foarte bine cui îi datorează funcția și, prin urmare, devine mult mai ușor de controlat.
Astfel, competența devine inconvenientă, iar obediența devine criteriu de promovare.
Concursul rămâne, uneori, doar decorul procedural al unei decizii luate deja în altă parte.
Criteriile sunt respectate formal, dosarele sunt completate, comisiile se întrunesc, întrebările sunt puse, procesele-verbale sunt redactate, iar instituția poate raporta că procedura a fost respectată. Numai că, în spatele acestei aparențe de legalitate, selecția reală poate fi făcută înainte ca selecția oficială să înceapă. Și atunci concursul nu mai este un instrument de alegere a celui mai bun, ci un mecanism prin care alegerea politică primește o formă administrativă.
Poți să fi terminat facultatea cu zece, să ai ani de experiență, să fi construit proiecte, să fi obținut rezultate și să fii recunoscut profesional; dacă nu ai sprijinul potrivit, poți rămâne în afara sistemului. În schimb, dacă ai sprijinul politic potrivit, lipsurile profesionale pot deveni simple detalii biografice care vor fi rezolvate ulterior printr-o funcție, o diplomă, o sinecură sau o nouă poziție creată special pentru tine.
Aici se produce una dintre cele mai toxice mutații ale statului: administrația încetează să mai fie a statului și devine anexă a partidului.
Iar când administrația este construită după chipul și asemănarea politicului, nu mai avem un stat administrat de profesioniști și controlat de politicieni, ci un stat ocupat de rețele de interese, în care politica și administrația se alimentează reciproc: politicul oferă funcții, administrația oferă obediență, iar sistemul se conservă prin complicitatea celor care beneficiază de el.
De aceea, reforma administrației nu poate fi făcută doar prin legi administrative. Poți schimba proceduri, organigrame, denumiri de instituții, salarii, coduri și regulamente, dar dacă mecanismul politic de selecție rămâne același, sistemul va găsi întotdeauna o cale de a-și reproduce propriile defecte.
Nu poți construi o administrație meritocratică plecând de la o clasă politică antimeritocratică.
Nu poți cere unui sistem politic care își promovează oamenii după obediență să creeze o administrație în care oamenii sunt promovați după competență.
Nu poți cere imposturii să producă meritocrație, pentru simplul motiv că meritocrația îi amenință existența.
Iar efectele nu rămân în interiorul instituțiilor publice. Ele ajung direct în economie.
O economie nu poate fi performantă atunci când deciziile economice sunt luate de oameni care nu înțeleg economia, când instituțiile de reglementare sunt conduse de persoane a căror principală calificare este apartenența politică, când companiile de stat sunt tratate ca proprietăți ale partidelor, când investițiile publice sunt transformate în instrumente de distribuire a clientelei și când funcțiile sunt ocupate nu de cei care pot produce valoare, ci de cei care pot garanta loialitatea față de grupul care i-a numit.
Incompetența administrativă costă bani. Incompetența politică produce pierderi economice. Iar corupția sistemică transformă pierderea economică în profit privat.
De aceea vedem decizii contradictorii, politici economice improvizate, reforme începute și abandonate, instituții incapabile să-și îndeplinească misiunea, proiecte publice care costă enorm și produc prea puțin, reglementări schimbate după interese și o administrație care, în loc să servească cetățeanul, ajunge să servească propriul mecanism de supraviețuire.
Nu este o întâmplare. Este rezultatul logic al selecției.
Un sistem care selectează oameni după criterii greșite va produce rezultate greșite chiar dacă, din când în când, ajunge accidental în vârful lui și câte un om competent.
De aceea, adevărata reformă a României trebuie să înceapă mult mai sus decât se discută de obicei. Nu cu organigrama unei primării, nu cu reducerea numărului de funcționari, nu cu schimbarea unei taxe și nici cu înlocuirea unui ministru cu altul, ci cu întrebarea fundamentală: cine are dreptul să ajungă la putere și după ce criterii îl considerăm demn de a o exercita?
Democrația trebuie să rămână democratică, iar accesul la politică nu poate fi rezervat unei caste de oameni cu diplome sau unei elite autoproclamate. Dar democrația nu înseamnă că societatea trebuie să renunțe la criteriile de competență, integritate și responsabilitate atunci când își alege conducătorii. Votul este mecanismul prin care cetățeanul acordă legitimitate politică, dar legitimitatea electorală nu transformă automat incompetența în competență.
Un politician poate fi ales legal și totuși să fie profund incompetent.
Poate fi legitim electoral și profund imoral.
Poate avea dreptul constituțional de a ocupa o funcție și totuși să fie total nepregătit pentru responsabilitatea pe care acea funcție o presupune.
Aici trebuie să apară diferența dintre legalitate și merit.
Și, mai ales, aici trebuie să apară responsabilitatea partidelor.
Partidele care vor să guverneze o țară ar trebui să fie primele instituții obligate să-și construiască propriile criterii de meritocrație, integritate și competență: criterii publice de selecție, reguli clare privind incompatibilitățile și conflictele de interese, verificarea reală a pregătirii profesionale, evaluarea rezultatelor, mecanisme interne împotriva promovării pe criterii de obediență și, mai ales, o cultură în care un om incompetent să nu poată urca doar pentru că este util șefului.
Pentru că adevărata reformă a statului nu se va produce atunci când vom găsi politicianul perfect, ci atunci când vom construi un sistem în care politicianul incompetent, imoral și obedient să nu mai poată transforma defectele sale în avantaje de carieră.
Aceasta este problema fundamentală a României: nu avem doar oameni nepotriviți în funcții, ci avem un mecanism care poate transforma nepotrivirea în criteriu de selecție.
Iar când un asemenea mecanism funcționează suficient de mult timp, impostura încetează să mai fie o excepție și devine sistem.
În acel moment, nu mai trebuie să ne întrebăm de ce administrația este slabă, de ce instituțiile sunt politizate, de ce economia pierde, de ce justiția este vulnerabilă la presiuni, de ce oamenii competenți pleacă sau renunță să mai lupte și de ce societatea își pierde încrederea în stat.
Răspunsul este mult mai simplu și, tocmai de aceea, mult mai greu de acceptat: instituțiile sunt, în mare măsură, produsul oamenilor pe care sistemul îi selectează să le conducă.
Iar dacă sistemul selectează impostura, nu putem avea instituții competente.
Dacă selectează obediența, nu putem avea instituții independente.
Dacă selectează interesul personal, nu putem avea administrație orientată spre interesul public.
Și dacă selectează oameni care nu au nimic de demonstrat înainte de a primi puterea, nu trebuie să ne mirăm că, după ce o primesc, sunt preocupați mai ales să nu o piardă.
În fond, problema României nu este doar că are politicieni slabi. Problema este că a construit un sistem politic capabil să-i promoveze și să-i protejeze pe cei slabi, în timp ce îi face pe cei valoroși inutili dacă nu acceptă să devină obedienți.
Iar o societate care își pedepsește competența și își recompensează obediența nu poate produce elite.
Produce doar succesori ai imposturii.
Și, până când nu vom schimba această regulă nescrisă, orice reformă a statului va fi, în cel mai bun caz, o cosmetizare a unei boli care se află mai adânc: în mecanismul prin care puterea își alege oamenii.
