Din păcate, România postcomunistă are câteva episoade pe care nu le poate îngropa în arhive, oricât ar încerca politicienii să le cosmetizeze, să le relativizeze sau să le acopere cu discursuri patriotarde despre „grija față de popor”, pentru că există momente în istorie în care un partid nu mai poate fi judecat după ceea ce spune despre sine, ci după ceea ce face atunci când oamenii pe care pretinde că îi reprezintă devin incomozi, iar printre cele mai grele pete de pe obrazul politic al acestei țări rămân mineriadele și represiunea din 10 august 2018, două momente diferite ca împrejurări și ca actori, dar asemănătoare printr-o idee fundamentală și profund antidemocratică: când cetățeanul nu mai acceptă puterea, puterea își amintește că are forță.
Mineriadele reprezintă, probabil, una dintre cele mai brutale forme prin care vechea mentalitate comunistă a supraviețuit după căderea oficială a comunismului, pentru că oamenii care protestau în stradă nu au fost tratați ca niște cetățeni care își exercitau un drept democratic, ci ca niște adversari ai puterii, iar în locul dialogului au fost aduși oameni înarmați cu bâte, răngi și topoare, transformați într-o adevărată infanterie civilă a statului, într-un instrument rudimentar prin care puterea politică putea transmite societății un mesaj simplu și terifiant: puteți protesta cât vreți, dar noi decidem cine are dreptul să vorbească și cine trebuie redus la tăcere.
Iar 10 august 2018 este, din această perspectivă, cu atât mai tulburător cu cât s-a petrecut într-o Românie care pretindea deja că este stat democratic, membru al Uniunii Europene și parte a lumii occidentale, dar în care mii de oameni pașnici veniți să protesteze împotriva guvernării au ajuns să fie gazați, loviți și dispersați cu forța, într-o demonstrație de autoritate care a lăsat în urmă nu doar victime și imagini greu de uitat, ci și întrebarea fundamentală dacă statul român a învățat cu adevărat ceva din propriul trecut sau doar a schimbat uniforma celor care exercită puterea.
Și poate că aici se află partea cea mai gravă a acestei povești, pentru că o societate democratică nu se definește prin faptul că statul nu greșește niciodată, ci prin capacitatea lui de a-i identifica pe cei care au abuzat de putere, de a-i sancționa și de a demonstra cetățeanului că instituțiile statului nu sunt construite pentru a proteja autoritatea, ci pentru a proteja legea; iar atunci când agresorii sunt protejați, când responsabilitățile sunt diluate până la dispariție, când dosarele se târăsc ani întregi prin instituții și când adevărul ajunge să fie îngropat sub proceduri, clasări și explicații birocratice, justiția nu mai este percepută de cetățean ca ultima garanție a democrației, ci ca o prelungire a mecanismului de protecție al puterii.
Aceasta este, de fapt, tragedia profundă a României: comunismul a dispărut ca sistem politic, dar reflexele comuniste ale puterii nu au dispărut odată cu el, pentru că ele s-au refugiat în oameni, în instituții, în mentalități și, mai ales, în acea concepție toxică potrivit căreia statul este proprietarul cetățeanului, nu invers, iar cetățeanul trebuie să fie recunoscător că statul îi permite să existe, să muncească, să plătească taxe și, eventual, să protesteze cu condiția să nu deranjeze prea tare.
De aceea, atunci când PSD vorbește despre „popor”, ar trebui să ne amintim că istoria are o memorie mult mai lungă decât propaganda politică și că există momente în care cuvântul „popor” sună aproape grotesc în gura celor care au făcut sau au tolerat ca forța statului să fie folosită împotriva propriilor cetățeni, pentru că poporul nu este cel care votează o dată la patru ani și apoi dispare din peisajul politic, ci este cetățeanul care are dreptul să întrebe, să protesteze, să conteste, să huiduie, să ceară socoteală și, mai ales, să spună puterii că greșește fără să se teamă că statul îi va trimite împotriva lui jandarmi, procurori sau instituții capabile să transforme victima în problemă și agresorul în persoană protejată.
Iar dacă PSD va rămâne în istoria României cu ceva mai mult decât cu discursurile sale despre „social-democrație”, va rămâne și cu aceste contradicții cumplite: un partid care pretinde că apără oamenii muncii, dar care a asociat numele său cu momente în care oameni au fost bătuți pentru că protestau; un partid care vorbește despre democrație, dar care a tolerat mecanisme de reprimare a contestării; un partid care invocă permanent interesul național, dar care nu pare să fi înțeles că interesul național nu este niciodată identic cu interesul partidului aflat temporar la putere.
Istoria, însă, are un defect pe care politicienii îl urăsc: nu poate fi controlată la nesfârșit prin comunicate de presă, televiziuni prietenoase, sloganuri electorale și discursuri despre „binele românilor”, pentru că, mai devreme sau mai târziu, rămân faptele, rămân victimele, rămân imaginile și rămâne întrebarea pe care fiecare generație trebuie să o pună celei precedente: ce ați făcut atunci când statul pe care îl conduceați a fost pus în fața propriilor cetățeni și a trebuit să aleagă între protejarea puterii și protejarea oamenilor?
Iar răspunsul la această întrebare este, uneori, mai important decât toate discursurile politice rostite ulterior despre democrație.
