Da, rețelele sociale fac și mult rău. Au democratizat dreptul la exprimare într-o asemenea măsură încât prostul satului vorbește astăzi de la aceeași tribună cu un laureat al Premiului Nobel sau cu un jurnalist consacrat. Avertismentul lui Umberto Eco s-a dovedit profetic. Internetul a oferit microfonul universal tuturor, fără să facă diferența între competență și ignoranță, între argument și delir.
Mai grav este că prostul vorbește pe limba altor proști. Iar aceștia îl înțeleg, îl aplaudă și îl transformă în influencer. Inepțiile circulă cu viteza luminii, în timp ce adevărul înaintează, de multe ori, cu bastonul.
În plus, rețelele sociale creează impresia că educația nu mai este o condiție a credibilității. Când opinia unui om care și-a dedicat viața studiului ajunge să cântărească, în ochii multora, la fel de mult ca afirmațiile unui individ care își construiește convingerile din zvonuri și prejudecăți, se transmite un mesaj periculos: că poți avea aceeași autoritate fără efortul cunoașterii. Se creează astfel o comunitate a autosuficienței, în care lipsa educației nu mai este percepută ca o limită, ci aproape ca o dovadă de autenticitate. Pentru mulți, faptul că „vorbesc ca noi” devine un argument mai puternic decât competența însăși.
În birtul satului exista totuși o limită. Dacă spuneai prea multe prostii, se găsea întotdeauna cineva mai experimentat care să te contrazică și să te readucă la realitate. Pe rețelele sociale, însă, fiecare își poate construi propriul univers paralel, în care absurditatea este validată prin numărul de aprecieri, iar ignoranța se confundă cu libertatea de exprimare. Când mii de oameni îți confirmă prejudecățile, începi să crezi nu doar că ai dreptate, ci și că educația este un moft, iar competența – o formă de aroganță. Aceasta este, probabil, una dintre cele mai perfide consecințe ale rețelelor sociale.
Dar aceasta este doar o față a monedei.
Cealaltă față este infinit mai importantă. În ultimii ani s-a demonstrat că rețelele sociale reprezintă și cel mai eficient antidot împotriva manipulării practicate de o parte a mass-mediei cumpărate cu bani publici și transformată într-o anexă a puterii politice.
Până nu demult, cine controla televiziunile controla aproape în totalitate opinia publică. Era suficient să stabilești agenda zilei și milioane de oameni aflau doar ceea ce trebuiau să afle. Restul era îngropat sub tăcere. Adevărul devenea un lux, iar minciuna – politică editorială.
Astăzi, însă, jocul s-a schimbat radical. Mass-media clasică și-a pierdut monopolul asupra informației. Oricât de mulți bani ar investi și oricâte contracte de propagandă ar încheia cu puterea politică, nu mai poate controla spațiul public. Rețelele sociale au devenit o apă care își găsește întotdeauna o fisură prin care să pătrundă. Poți ridica diguri, poți construi baraje, dar adevărul își croiește, mai devreme sau mai târziu, propriul curs.
Astăzi, o știre falsă sau un adevăr trunchiat sunt contestate aproape instantaneu. Manipularea nu mai are confortul de altădată. Replica apare în câteva minute, documentele circulă cu viteza unui clic, iar încercarea de a ascunde realitatea produce adesea efectul invers: stârnește și mai mult interes.
Din acest motiv, cei care își întemeiază puterea pe controlul informației au descoperit un adversar pe care nu-l pot cumpăra și nu-l pot controla complet.
Alături de puținele instituții media care mai încearcă să-și respecte menirea și de presa de opoziție care demască abuzurile din propriile interese politice, rețelele sociale au devenit o adevărată putere în stat. O putere fără sediu, fără director general și fără organigramă, dar cu milioane de ochi care privesc simultan aceeași realitate.
Exemplele recente sunt edificatoare. Cazul Dumbrava, dezbaterea privind corectarea pensiilor speciale din justiție sau reacția publică față de tentativa PSD de a-l compromite pe Ilie Bolojan au demonstrat că nici măcar controlul unei mari părți a mass-mediei oficiale nu mai garantează succesul unei operațiuni de manipulare.
Deși au fost cheltuite sume uriașe pentru cumpărarea sprijinului mediatic, scenariile atent regizate au fost demontate aproape în timp real pe Facebook și pe X. Ceea ce trebuia să fie o demonstrație de forță s-a transformat într-un bumerang politic.
Nu este întâmplător că, în fața acestui fenomen, au început să apară tot mai des apelurile la cenzură. Dintr-odată, dreptul constituțional la liberă exprimare a început să fie prezentat drept o amenințare la adresa justiției. Curios este însă că aceiași oameni nu vedeau nicio presiune atunci când televiziunile finanțate din bani publici desfășurau campanii agresive împotriva tuturor celor care criticau PSD sau denunțau încălcarea Constituției și a principiului separării puterilor în stat.
Acolo nu mai era presiune. Acolo era… „informare obiectivă”.
În realitate, problema nu este libertatea de exprimare, ci pierderea monopolului asupra minciunii.
Ani la rând, PSD a încercat să țină sub capac informațiile privind modul în care au fost direcționați banii publici către rețele clientelare, interesele din jurul fondurilor PNRR și SAFE, mecanismele sinecurilor și modul în care instituții ale statului au fost transformate în instrumente de protecție politică. Dar capacul a început să sară. Iar aburul adevărului nu mai poate fi îndesat înapoi în oală.
Cazul Dumbrava este poate exemplul cel mai sugestiv. Ceea ce fusese pregătit ca o lovitură spectaculoasă de imagine s-a transformat, prin reacția rețelelor sociale, într-un dezastru de imagine pentru autorii regiei. Publicul a văzut culisele, decorurile și sforile păpușarilor înainte ca piesa să se termine.
Aceasta este, în opinia mea, marea victorie a rețelelor sociale.
Da, ele îi oferă idiotului satului șansa de a vorbi la același microfon cu un laureat al Premiului Nobel. Dar, în același timp, îi iau politicianului posibilitatea de a controla singur microfonul. Iar între cele două rele, prefer fără ezitare libertatea, chiar dacă ea vine la pachet cu zgomot, exagerări și multă prostie.
Pentru că prostia este zgomotoasă, dar minciuna organizată este infinit mai periculoasă. Iar atunci când puterea începe să se teamă de cuvintele cetățenilor mai mult decât cetățenii se tem de putere, înseamnă că democrația încă respiră.
Este suficient să privești chipurile liderilor PSD după fiecare eșec politic pe care, cu doar câțiva ani în urmă, l-ar fi transformat într-o victorie facilă cu ajutorul unei părți a mass-mediei mercenarizate. Nedumerirea, iritarea și chiar disperarea li se citesc pe fețe. Pur și simplu nu înțeleg de ce mecanismele care au funcționat ani la rând nu mai produc aceleași efecte. Au încercat aproape totul: ferme de boți, armate de influenceri, campanii coordonate, propagandă și narațiuni atent construite. Și, totuși, nu reușesc să recâștige controlul asupra spațiului public. Tocmai aceasta este diferența fundamentală: poți cumpăra o televiziune, poți finanța o campanie de presă, dar este infinit mai greu să reduci la tăcere milioane de oameni care comunică direct între ei. Acolo unde propaganda se baza pe un singur megafon, rețelele sociale au așezat milioane de microfoane în mâinile cetățenilor. Iar acesta este motivul pentru care vechile scenarii nu mai funcționează.
