Ceea ce mă amuză, dar în aceeași măsură mă și revoltă, este solemnitatea teatrală cu care unii așa-ziși jurnaliști își rostesc sentințele. Au o mimică de profeți, o gravitate împrumutată și o aroganță aproape mistică, de parcă adevărul ar fi proprietatea lor exclusivă, iar publicul o masă amorfă, gata să înghită orice absurditate, dacă este livrată cu suficientă convingere.
Îi privești și ai impresia că asistă la judecata de apoi. În realitate, de multe ori, nu fac decât să joace un rol într-un spectacol prost regizat, în care scenariul pare scris în altă parte, iar replica este rostită cu fidelitatea actorului care și-a învățat bine textul.
Ani la rând, acest tip de presă a confundat informarea cu propaganda, analiza cu manipularea și interesul public cu interesele patronilor sau ale grupurilor de influență pe care le servește. Nu mai caută adevărul, ci narațiunea convenabilă. Nu mai pune întrebări, ci livrează verdicte. Nu mai informează, ci încearcă să modeleze conștiințe.
Cea mai mare dramă nu este însă existența unor astfel de tribune. În orice societate vor exista voci partizane. Drama începe atunci când statul tolerează sau chiar favorizează transformarea unor trusturi de presă în veritabile fabrici de influență, capabile să bruieze dezbaterea publică și să deformeze percepția asupra realității.
Într-o asemenea atmosferă, alegerile riscă să nu mai fie doar competiții între idei, ci și confruntări între mecanisme de manipulare. Iar când zgomotul propagandei acoperă vocea adevărului, democrația nu mai moare prin lovituri de stat. Se stinge încet, sub reflectoarele studiourilor de televiziune, în aplauzele celor care confundă obediența cu jurnalismul și propaganda cu informația.
Masca gravității poate impresiona pentru o vreme. Dar nici cea mai bună interpretare nu poate transforma un actor într-un profet și nici propaganda în adevăr. Mai devreme sau mai târziu, cortina cade. Iar când luminile se sting, rămâne doar întrebarea: cine a slujit interesul public și cine a jucat, cu talent sau fără, rolul manipulatorului?
Am ajuns la un asemenea grad de suprasaturare de manipulare, încât nu mai pot privi nicio televiziune de știri. Toate îmi provoacă aceeași senzație de repulsie, aceeași greață cronică. Nu pentru că m-ar deranja opiniile diferite, ci pentru că prea des asist la același spectacol al ipocriziei, în care adevărul este machiat, faptele sunt răstălmăcite, iar interesele sunt împachetate și vândute drept informație obiectivă.
Schimb canalele și am impresia că decorurile se schimbă, dar piesa rămâne aceeași. Aceiași actori, aceeași morgă, aceleași certitudini fabricate, aceeași încercare obsesivă de a modela gândirea publicului. Diferența este doar sigla din colțul ecranului. În rest, regia pare identică.
Când presa ajunge să-ți provoace greață în loc să-ți stârnească interesul, nu mai este doar o problemă personală. Este simptomul unei boli care afectează însăși sănătatea spațiului public.
