Pertinentă întrebare! Cum să te jefuiască niște tâlhari vreme de 36 de ani, cu o consecvență demnă de manualele de management, iar când apare, în sfârșit, cineva care spune că poate ar fi bine să se mai închidă câteva robinete prin care curg banii publici, tu să sari primul să-l înjuri?
Este un fenomen care ar merita studiat de psihologi, sociologi și, probabil, de veterinari, pentru că uneori logica umană pare să fi părăsit incinta.
Timp de trei decenii și jumătate am privit cum statul a fost muls metodic, ca o vacă blândă care nu știa că laptele ei ajunge în conturile unor băieți deștepți. Am asistat la parade de promisiuni electorale, la fabrici de sinecuri, la rude angajate strategic și la contracte publice care au produs mai multe miracole financiare decât toate sfintele moaște ale României la un loc.
Și totuși, când apare cineva care încearcă să schimbe regulile jocului, reacția unei părți a societății este fascinantă.
Nu-l întreabă ce vrea să facă.
Nu-i analizează proiectele.
Nu compară rezultatele.
Nu.
Îl înjură din reflex, cu energia și pasiunea cu care un dependent își apără dealerul.
Uneori am impresia că nu mai discutăm despre politică, ci despre un vast experiment social privind sindromul Stockholm la scară națională. Victima s-a îndrăgostit de agresor. Hoțul a devenit protectorul. Cel care a golit buzunarele cetățeanului este perceput ca „om de-al nostru”, iar cel care încearcă să schimbe ceva devine suspect, trădător, agent străin, extraterestru sau orice altceva poate justifica păstrarea vechii ordini.
Este ca și cum un sat întreg ar fi fost prădat ani la rând de aceeași bandă de tâlhari, iar când apare un jandarm care încearcă să-i aresteze, localnicii sar să-l lovească cu furcile:
— Lăsați-l pe nea Costel tâlharul! Ne fură de ani de zile, îl cunoaștem! E de-al nostru!
Există în această atitudine ceva tragic și comic în același timp. O combinație între resemnare balcanică, nostalgie după propriul călău și o neîncredere patologică în orice schimbare.
Poate că problema nu este doar corupția. Poate că adevărata tragedie apare atunci când furtul devine normalitate, iar cinstea pare o anomalie suspectă. Când omul corect este privit ca un pericol, iar hoțul experimentat ca o garanție a stabilității.
Atunci societatea începe să semene cu un pacient care își alungă medicul și își invită boala să mai stea puțin, că s-au obișnuit unul cu altul.
Iar dacă după 36 de ani încă îi aplaudăm pe cei care ne-au golit hambarele și îi huiduim pe cei care încearcă să pună lacătul pe ușa hoților, atunci întrebarea nu mai este dacă suferim de sindromul Stockholm.
Întrebarea este dacă nu cumva am ajuns să considerăm lanțurile drept bijuterii și jafurile drept dovezi de iubire.
