Am refuzat întotdeauna să cred în teoriile conspirației, chiar și când am fost victima lor. Am preferat să caut explicații logice, să identific mecanismele instituționale și să presupun că, dincolo de greșeli, abuzuri sau excepții, există totuși o anumită normalitate în funcționarea statului.
După evenimentele din ultima perioadă însă, și mai ales după coincidențele care s-au succedat cu o regularitate suspectă, încep să înțeleg de ce tot mai mulți oameni își pierd încrederea în instituții. Nu spun că teoria conspirației este adevărul absolut. Spun doar că atunci când prea multe decizii, reacții și sincronizări favorizează mereu aceiași actori politici, în speță PSD, cetățeanul începe să se întrebe dacă este vorba despre simple coincidențe sau despre existența unor centre de putere care operează dincolo de mecanismele democratice vizibile.
În ultima perioadă, mai ales după apariția neașteptată în prim-plan a unor personaje politice precum Veștea, am avut sentimentul că disputele politice au depășit granițele competiției dintre partide. Au intrat în scenă alți actori, mult mai influenți și mai greu de identificat. Actori care nu participă la alegeri, dar care pot influența decisiv cariere politice, anchete, controale administrative și chiar percepția publică asupra unor persoane sau evenimente.
Din această perspectivă, România pare tot mai puțin o democrație consolidată și tot mai mult un sistem dominat de rețele de influență. Nu vorbim neapărat despre o dictatură clasică, ci despre un model în care puterea reală este exercitată prin controlul instituțiilor-cheie ale statului.
Atunci când conducerea unor instituții precum Poliția, Parchetele, ANAF, ANI, Curtea de Conturi, diverse agenții guvernamentale sau companii de stat depinde de numiri politice și de prelungirea unor mandate interimare, apare inevitabil întrebarea: cât de independentă poate fi o instituție al cărei șef știe că viitorul său profesional depinde de bunăvoința factorului politic?
Interimatul permanent a devenit una dintre cele mai eficiente forme de control. Un funcționar numit definitiv are libertatea de a spune „nu”. Un funcționar aflat la mâna unei semnături politice este tentat să spună „da” înainte de a auzi întrebarea.
Dacă interimatul reprezintă o metodă eficientă de control administrativ, numirea politică reprezintă forma sa oficializată și permanentizată.
În România, una dintre cele mai grave vulnerabilități ale statului de drept nu este doar existența interimarilor, ci transformarea funcțiilor de conducere din instituțiile publice în recompense politice. Atunci când criteriul competenței este înlocuit de criteriul loialității față de partid, instituția încetează să mai servească interesul public și începe să servească interesele celor care au făcut numirea.
Mecanismul este simplu și extrem de eficient. Politicianul numește, iar cel numit înțelege că ascensiunea sa profesională nu se datorează performanței, experienței sau meritului, ci bunăvoinței unei structuri politice. În mod firesc, apare o relație de dependență. Nu una prevăzută în lege, ci una psihologică și administrativă, mult mai greu de identificat și de combătut.
Astfel se naște obediența instituțională. Nu este nevoie de ordine scrise, de telefoane sau de amenințări explicite. Cel numit știe intuitiv cine i-a oferit funcția și cine i-o poate lua. În consecință, va evita să deranjeze centrul de putere care l-a promovat și va manifesta, de multe ori, un exces de prudență atunci când trebuie să ia decizii care afectează interesele politice ale protectorilor săi.
Din această perspectivă, numirea politică poate fi la fel de periculoasă pentru democrație precum interimatul. Dacă interimarul este vulnerabil deoarece depinde de o confirmare viitoare, persoana numită politic este vulnerabilă deoarece își datorează poziția unei datorii de recunoștință și unui sistem de relații care îi poate influența întreaga carieră.
Într-un stat de drept autentic, instituțiile de control trebuie să fie independente nu doar formal, ci și în percepția publicului. Cetățeanul trebuie să aibă convingerea că un control ANAF, o investigație a ANI, un raport al Curții de Conturi sau o anchetă penală sunt rezultatul aplicării legii și nu al unor calcule politice. În momentul în care conducerea acestor instituții este percepută ca fiind produsul exclusiv al voinței politice, încrederea publică începe să se erodeze.
Problema nu este că un om a avut sau nu o afiliere politică. Problema apare atunci când instituțiile devin extensii ale partidelor, iar funcțiile publice sunt tratate ca recompense pentru fidelitate. În acel moment, meritocrația este înlocuită de clientelism, independența de obediență, iar interesul public de interesul grupului care controlează puterea.
Democrația nu este amenințată doar de abuzul direct de putere. Ea este amenințată și de transformarea treptată a instituțiilor în rețele de dependență personală și politică. Iar atunci când interimatele și numirile politice se combină, rezultatul este un aparat administrativ preocupat mai degrabă să satisfacă așteptările puterii decât să aplice legea în mod imparțial.
Aceasta este marea problemă a statului român: nu lipsa instituțiilor, ci vulnerabilitatea lor. Avem legi, avem structuri, avem proceduri, însă independența lor este pusă permanent sub semnul întrebării de mecanismele politice de numire și promovare.
În paralel, s-a dezvoltat o categorie privilegiată de beneficiari ai sistemului. Nu mă refer la toți polițiștii, procurorii, judecătorii sau funcționarii publici, deoarece ar fi nedrept. Există numeroși profesioniști integri care își fac datoria cu onoare. Problema este că sistemul a creat, în interiorul acestor instituții, grupuri privilegiate care au ajuns să identifice propriile beneficii cu supraviețuirea politică a celor care le-au acordat.
Astfel se explică de ce orice tentativă de reformă este întâmpinată cu o rezistență uriașă. Nu este vorba doar despre apărarea unor principii, ci și despre apărarea unor avantaje acumulate în timp. Când privilegii financiare, poziții de putere și influență depind de menținerea unui anumit echilibru politic, instituțiile riscă să devină nu arbitri ai jocului democratic, ci participanți activi la acesta.
În aceste condiții, lupta pentru reformă devine extrem de dificilă. Cei care încearcă să schimbe sistemul nu se confruntă doar cu un adversar politic, ci cu o întreagă rețea de interese care traversează administrația, instituțiile de control, companiile de stat și zone importante ale aparatului birocratic.
De aceea, adevărata confruntare din România nu este între stânga și dreapta, între PSD, PNL sau USR. Miza reală este alta: confruntarea dintre cei care doresc instituții independente și cei care preferă instituții dependente de puterea politică.
În această bătălie, cetățeanul obișnuit este cel care plătește nota de plată. El finanțează sistemul prin taxe și impozite, dar are tot mai des sentimentul că nu este reprezentat de acesta. Iar când încrederea în instituții se prăbușește, democrația însăși începe să devină o simplă formă fără fond.
Poate că cea mai mare amenințare pentru România nu este existența unor partide puternice. În orice democrație există partide puternice. Pericolul apare atunci când instituțiile statului încetează să mai fie ale cetățenilor și devin instrumentele unei singure grupări de interese. În acel moment, democrația nu dispare oficial. Ea continuă să existe în discursuri, în comunicate și în declarații. Dar încetează să mai funcționeze în realitate.
