Politicianul trebuie să fie curajos, loial și onest. Nu este o cerință idealistă, nici demagogică, ci una minimă pentru exercitarea unei funcții publice într-o democrație.
Curajul nu înseamnă să rostești discursuri pompoase de la tribună sau să te războiești cu adversarii politici pe rețelele sociale. Curajul adevărat înseamnă să te opui tentațiilor corupției atunci când acestea îți pot aduce avantaje personale. Înseamnă să denunți presiunile exercitate de grupurile de interese și de crima organizată asupra deciziei politice. Înseamnă să promovezi și să susții inițiative legislative care limitează influența rețelelor infracționale și protejează interesul public, chiar și atunci când acest lucru îți poate costa funcția, influența sau cariera politică.
Loialitatea, la rândul ei, este adesea greșit înțeleasă. Mulți confundă loialitatea cu obediența față de șeful de partid sau față de gruparea care i-a propulsat în funcție. În realitate, singura loialitate legitimă a unui ales este față de cetățenii care l-au trimis să-i reprezinte. Politicianul trebuie să le asculte problemele, să le înțeleagă nevoile și să lupte pentru apărarea drepturilor, a adevărului și a justiției. Atunci când interesul partidului intră în conflict cu interesul cetățeanului, un politician loial alegătorilor săi trebuie să aleagă fără ezitare interesul public.
Cât despre onestitate, definiția ei este surprinzător de simplă. Un politician onest nu minte, nu manipulează și nu promite ceea ce știe că nu poate realiza. El își respectă angajamentele asumate în campania electorală și își explică deschis deciziile, chiar și atunci când acestea sunt nepopulare. Onestitatea presupune transparență, asumarea greșelilor și respect față de cei care i-au acordat încrederea lor.
Privind însă politica românească prin filtrul acestor trei criterii — curaj, loialitate și onestitate — concluziile nu sunt deloc încurajatoare. Prea des vedem aleși care confundă curajul cu agresivitatea verbală, loialitatea cu servilismul față de partid și onestitatea cu abilitatea de a formula minciuni mai credibile. Prea des asistăm la promisiuni abandonate imediat după alegeri, la schimbări de principii în funcție de interese și la tăceri convenabile în fața abuzurilor și a corupției.
De aceea, întrebarea nu este câți parlamentari ar trece acest test, ci câți ar avea curajul să accepte că acesta este testul pe care cetățenii au dreptul să îl aplice fiecărui ales. Nu mă hazardez să dau cifre sau procente. Mă tem însă că rezultatul ar fi atât de modest, încât ar explica multe dintre problemele cu care se confruntă România astăzi.
În fond, o democrație nu se degradează atunci când rămâne fără politicieni inteligenți. Se degradează atunci când rămâne fără politicieni curajoși, loiali cetățenilor și onești. Iar când aceste trei virtuți devin excepții, nu reguli, funcția publică încetează să mai fie o misiune în slujba comunității și se transformă într-o simplă oportunitate de carieră personală. Acela este momentul în care cetățenii încep să-și piardă încrederea nu doar în politicieni, ci în însăși ideea de reprezentare democratică.
