Știu că acest articol va deranja multe persoane.
Într-o țară în care sinecurile au devenit aproape o componentă a peisajului administrativ, iar pensiile speciale sunt contestate de ani de zile ca fiind privilegii incompatibile cu principiul contributivității, este evident că o discuție sinceră despre aceste subiecte nu poate fi confortabilă pentru toată lumea.
Adevărul are un defect major: deranjează. Mai ales atunci când pune sub semnul întrebării avantaje de care beneficiază anumite categorii și care au fost transformate, în timp, din excepții în reguli.
Din punctul meu de vedere, o societate normală, democratică și prosperă nu poate fi construită pe privilegii acordate unor grupuri și suportate de restul contribuabililor. Ea se construiește pe muncă, merit, responsabilitate și pe existența unor reguli cât mai apropiate pentru toți cetățenii.
În economie, valoarea este creată prin activitatea milioanelor de oameni care muncesc, produc, investesc, inovează, educă, tratează, construiesc sau furnizează servicii. Fiecare are rolul său. Nicio categorie profesională nu poate pretinde că susține singură societatea și că, prin urmare, merită un regim privilegiat de pensionare.
Se invocă adesea stresul și riscul profesiei, presiunea și responsabilitățile specifice unor instituții de forță ale statului. Fără îndoială, acestea există și nimeni nu le contestă. Dar stresul și riscul nu sunt monopolul unei singure profesii.
Medicul care operează ore întregi și răspunde pentru viața pacienților trăiește sub presiune.
Profesorul care formează generații întregi lucrează într-un sistem aflat permanent în criză.
Antreprenorul care își riscă economiile și răspunde pentru salariile angajaților săi suportă o presiune continuă.
Șoferul profesionist, minerul, muncitorul din construcții, controlorul de trafic aerian, medicul de urgență și multe alte categorii profesionale lucrează, la rândul lor, în condiții dificile și cu responsabilități enorme.
Dacă am transforma stresul și riscul într-un criteriu suficient pentru acordarea unor privilegii permanente, atunci aproape fiecare categorie profesională ar putea revendica un statut special.
De aceea, argumentul stresului sau al rscului este prea subiectiv pentru a justifica diferențe atât de mari între cetățeni în privința pensionării și a beneficiilor acordate de stat.
Într-un stat care respectă egalitatea de șanse și echitatea socială, privilegiile trebuie să fie excepții reale și riguros justificate, nu reguli extinse și perpetuate la nesfârșit.
Iar atunci când o persoană se pensionează la 42, 45 sau 48 de ani, invocând uzura profesională, dar continuă să lucreze încă două decenii în sectorul public sau în activități strâns legate de acesta, este firesc ca societatea să se întrebe dacă nu cumva justificarea inițială și-a pierdut credibilitatea.
Există ceva ce nu reușesc să înțeleg în dezbaterea despre pensiile speciale și pensionarea timpurie.
Care este, de fapt, scopul pensionării?
În mod tradițional, pensia reprezintă retragerea din activitate după o perioadă lungă de muncă, atunci când uzura fizică și psihică face dificilă continuarea activității în aceleași condiții. Este un mecanism social de protecție pentru cei care au contribuit o viață întreagă la sistem.
De aceea apare o întrebare legitimă: dacă un om se pensionează la 45, 48 sau 50 de ani, iar a doua zi este apt să se angajeze într-o primărie, într-o companie de stat, într-o instituție publică sau într-o firmă care lucrează cu statul, atunci care a fost motivul real al pensionării?
Explicația oficială este că anumite profesii implică stres, riscuri și restricții speciale. Nimeni nu contestă acest lucru. Polițiștii, jandarmii, militarii sau angajații serviciilor de informații au responsabilități importante și activități care pot presupune riscuri.
Dar aici apare paradoxul.
Dacă uzura profesională este atât de mare încât justifică pensionarea cu 15-20 de ani înaintea restului populației, cum se explică faptul că aceeași persoană este perfect aptă să lucreze încă 10, 15 sau chiar 20 de ani după pensionare?
Dacă este aptă de muncă, înseamnă că argumentul uzurii este cel puțin discutabil.
Dacă nu este aptă de muncă, atunci nu ar trebui să se reangajeze în sectorul public.
Cele două afirmații nu pot fi adevărate simultan.
Mai mult, statul ajunge într-o situație aproape absurdă: plătește pensie pentru că persoana ar fi încheiat cariera și, în același timp, plătește salariu pentru că aceeași persoană continuă să muncească.
Cu alte cuvinte, statul plătește de două ori pentru aceeași capacitate de muncă.
Problema nu este polițistul, militarul sau jandarmul care profită de o lege existentă. Orice om își urmărește interesul. Problema este sistemul care a creat un mecanism prin care pensionarea nu mai înseamnă retragere din activitate, ci o sursă suplimentară de venit înainte de vârsta la care majoritatea cetățenilor încă muncesc, sursă de venit care, așa cum susține fostul președinte al României, Traian Băsescu, e un furt din bugetul pensionarilor si al statului.
Iar când milioane de oameni lucrează până la 65 de ani pentru o pensie modestă, în timp ce alte categorii încasează simultan pensie și salariu de la stat la 48-50 de ani, apare inevitabil întrebarea legată de echitate.
Nu este o problemă de invidie.
Este o problemă de logică.
Dacă pensionarea înseamnă încetarea activității profesionale, atunci să fie pensionare.
Dacă persoana este încă aptă și dorește să muncească, atunci poate continua activitatea până la o vârstă apropiată de cea a restului contribuabililor.
Dar să susții simultan că ești prea uzat pentru a rămâne în sistem și suficient de apt pentru a mai lucra încă două decenii în altă instituție publică este o contradicție pe care tot mai mulți români o observă.
Mai există un aspect care merită discutat.
După vârsta de 65 de ani, foarte puțini oameni își mai doresc să continue activitatea profesională. Și este perfect normal. Dacă au muncit cu adevărat zeci de ani, uzura fizică și psihică își spune cuvântul. Energia nu mai este aceeași, sănătatea nu mai este aceeași, iar timpul petrecut alături de familie începe să valoreze mai mult decât orice funcție.
De aceea, nimeni nu ar critica un polițist, un jandarm, un militar sau un ofițer de informații care s-ar pensiona la 65 de ani și, din pasiune pentru profesie ori din dorința de a-și valorifica experiența profesională, ar solicita să continue activitatea încă doi-trei ani, până la 68 de ani, în condițiile prevăzute de lege.
Dar, în opinia mea, aceeași regulă care se aplică funcționarilor publici ar trebui să se aplice tuturor categoriilor de personal plătit din fonduri publice, fără excepții și fără privilegii.
Cu alte cuvinte, dacă o persoană solicită continuarea activității în sectorul bugetar după îndeplinirea condițiilor de pensionare, plata pensiei ar trebui suspendată pe perioada exercitării funcției publice sau a postului finanțat din bani publici. Persoana ar urma să opteze între pensie și salariu, exact cum se întâmplă în cazul altor categorii de bugetari.
În esență, principiul consacrat prin Decizia nr. 91/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar trebui extins uniform tuturor angajaților din sectorul public. Nu este firesc ca pentru unii să existe obligația de a alege între pensie și salariu, iar pentru alții să existe posibilitatea cumulării celor două venituri provenite, în ultimă instanță, din același buget public.
Altfel, se creează o diferență de tratament greu de justificat între categorii aflate într-o situație comparabilă: persoane pensionate care continuă să lucreze pentru stat.
Problema nu este dreptul de a munci după pensionare. Acest drept trebuie respectat pentru toți cetățenii. Problema este finanțarea simultană, din fonduri publice, atât a pensiei, cât și a salariului, în timp ce altor categorii li se impun restricții similare.
Într-un stat care pretinde că respectă egalitatea în fața legii, regulile trebuie să fie aceleași pentru toți. Fie se permite cumulul pensiei cu salariul pentru toate categoriile de bugetari, fie se aplică aceeași interdicție tuturor. Orice altă soluție riscă să transforme principiul egalității într-o simplă declarație fără conținut.
Trebuie făcută însă o distincție esențială.
Dacă o persoană a ajuns la vârsta standard de pensionare prevăzută de lege – în prezent, în general, 65 de ani pentru bărbați și conform reglementărilor aplicabile fiecărei categorii profesionale – și dorește să continue activitatea profesională, nimeni nu ar trebui să îi conteste dreptul de a cumula pensia cu salariul. În această situație, persoana și-a parcurs întreaga carieră profesională, a atins vârsta la care statul consideră că obligația de muncă încetează și beneficiază de un drept câștigat prin contribuție și vechime.
De altfel, și jurisprudența Curții Constituționale a consacrat principiul potrivit căruia dreptul la muncă și dreptul la pensie sunt drepturi distincte, iar legiuitorul trebuie să respecte exigențele constituționale atunci când reglementează raportul dintre acestea.
Din această perspectivă, nu cumulul pensiei cu salariul după atingerea vârstei normale de pensionare reprezintă problema care generează nemulțumiri în societate.
Problema apare atunci când pensionarea are loc cu 15-20 de ani înaintea vârstei standard aplicabile majorității cetățenilor, iar persoana continuă imediat activitatea în sectorul public sau în structuri finanțate din fonduri publice, cumulând pensia și salariul pentru perioade foarte lungi de timp.
În acest caz, discuția nu mai privește dreptul constituțional la muncă, ci justificarea unei pensionări anticipate care, în practică, nu produce retragerea din activitate, ci doar adaugă o nouă sursă de venit din bugetul public.
Cu alte cuvinte, una este situația persoanei care, după o carieră completă și după împlinirea vârstei normale de pensionare, dorește să mai lucreze câțiva ani. Aceasta este o opțiune legitimă, pe care nimeni nu ar trebui să o conteste.
Cu totul alta este situația celui care se pensionează la 42, 45 sau 48 de ani, invocând un regim special de pensionare, pentru ca apoi să continue activitatea încă două decenii în structuri finanțate de stat. Aici apare întrebarea legitimă privind echitatea, sustenabilitatea și coerența sistemului.
Da, repet, dacă o persoană a ajuns la vârsta standard de pensionare prevăzută de lege – în prezent, în general, 65 de ani pentru bărbați și conform reglementărilor aplicabile fiecărei categorii profesionale – și dorește să continue activitatea profesională, nimeni nu ar trebui să îi conteste dreptul de a cumula pensia cu salariul. În această situație, persoana și-a parcurs întreaga carieră profesională, a atins vârsta la care statul consideră că obligația de muncă încetează și beneficiază de un drept câștigat prin contribuție și vechime.
O asemenea situație ar fi perfect logică și perfect respectabilă. Ar demonstra experiență, profesionalism și dorința de a rămâne util societății după o carieră completă.
Însă discuția devine cu totul alta atunci când vorbim despre persoane care se pensionează la 42, 45, 48 sau 50 de ani și care, imediat după pensionare, solicită să fie încadrate în alte instituții publice, în companii de stat sau în structuri aflate în relație directă cu statul.
În asemenea cazuri apare întrebarea firească: dacă omul este apt să lucreze încă 15-20 de ani, de ce a fost nevoie de pensionare?
Dacă argumentul este uzura profesională, atunci reangajarea imediată îl contrazice.
Dacă argumentul este că persoana este încă aptă și are capacitate deplină de muncă, atunci apare întrebarea de ce beneficiază de un regim de pensionare rezervat celor care și-au încheiat activitatea profesională.
Paradoxul este evident: statul plătește o pensie acordată pentru încetarea activității și, simultan, plătește un salariu pentru continuarea activității.
Mai mult, în cazul pensiilor de serviciu cu componentă necontributivă, o parte importantă a acestor venituri nu este finanțată din contribuțiile individuale ale beneficiarului, ci direct din bugetul public, adică din taxele și impozitele plătite de întreaga societate.
De aceea, nemulțumirea multor contribuabili nu este îndreptată împotriva unei categorii profesionale anume. Ea izvorăște din sentimentul că există două reguli diferite: una pentru cetățeanul obișnuit, care muncește până la 65 de ani pentru o pensie bazată în principal pe contribuții, și alta pentru anumite categorii care se retrag cu 15-20 de ani mai devreme, dar continuă să lucreze și să fie remunerate din fonduri publice.
Iar într-un stat care pretinde că respectă principiul echității, această contradicție este din ce în ce mai greu de explicat și de justificat.
Mai am o observație, strict personală.
În opinia mea, spectacolul mediatic care însoțește periodic operațiuni cu nume sonore și puternic promovate la televiziuni apare, de multe ori, exact în momentele în care se discută despre reformarea sistemului de salarizare și pensionare din instituțiile de forță ale statului.
Poate fi o coincidență. Poate nu.
Dar este greu să nu observi că dosare despre care se vorbește de ani de zile, anchete începute cu mult timp în urmă sau cazuri cunoscute de multă vreme revin brusc în prim-plan, însoțite de imagini spectaculoase, declarații dramatice și ore întregi de dezbateri televizate.
Pentru cetățeanul obișnuit, se creează impresia unei mobilizări extraordinare, a unei lupte fără precedent împotriva infracționalității și corupției. În realitate, de multe ori, privim aceeași ciorbă reîncălzită, servită publicului sub un nou ambalaj mediatic.
Nu contest necesitatea combaterii infracționalității și nici activitatea instituțiilor statului. O societate civilizată are nevoie de instituții puternice și eficiente.
Însă mă întreb dacă nu cumva astfel de demonstrații de forță apar prea des exact atunci când se discută despre eliminarea unor excepții, despre reducerea unor privilegii sau despre apropierea regulilor aplicabile anumitor categorii de cele aplicabile majorității cetățenilor.
În astfel de momente, atenția publică este mutată de la întrebările incomode privind pensiile speciale, cumulul pensiei cu salariul sau privilegiile bugetare către imagini spectaculoase cu descinderi, percheziții și conferințe de presă.
Iar mesajul transmis, direct sau indirect, pare să fie: „Uitați cât de importanți suntem. Uitați cât de necesare sunt aceste structuri. Uitați de discuția despre privilegii.”
Poate mă înșel.
Dar după atâția ani în care am urmărit funcționarea instituțiilor publice, am învățat că în administrația românească puține coincidențe sunt chiar coincidențe.
De aceea, am impresia că asistăm periodic la același scenariu: când se vorbește despre normalizarea unor excepții transformate în privilegii, cortina se ridică, reflectoarele se aprind, iar spectacolul începe din nou.
Cu alte personaje, cu alt decor, dar cu aceeași miză.
