Respectul este unul dintre cuvintele cele mai folosite și, paradoxal, unul dintre conceptele cel mai puțin înțelese din societatea românească.
Spun aceasta deoarece România nu suferă atât de mult din cauza necunoașterii noțiunii de respect, cât din cauza deformării mecanismului prin care percepe valoarea. În teorie, aproape toți știm ce înseamnă respectul. În practică însă, confundăm adesea respectul cu frica, obediența cu educația, iar funcția cu valoarea umană.
O mare parte a societății a fost privată, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acea educație fundamentală care modelează caracterul înainte de a forma specialistul. Oamenii au fost nevoiți să se adapteze mediului în care au trăit, să împrumute valorile grupului din care făceau parte și să judece lumea prin prisma experiențelor personale, uneori limitate, alteori deformate de circumstanțe. Astfel, respectul nu mai este ghidat de principii solide, ci de influențele cotidiene, de interese, de prejudecăți și de modelele pe care societatea le promovează.
Iar atunci când lipsesc jaloanele morale autentice, respectul începe să se erodeze. Nu brusc, ci lent, aproape insesizabil. Astăzi nu mai respectăm competența, mâine nu mai respectăm experiența, poimâine nu mai respectăm caracterul. În cele din urmă ajungem să respectăm doar puterea, averea sau capacitatea unora de a se impune prin zgomot și agresivitate.
Dar, pentru a fi sincer până la capăt, atunci când vorbesc despre pierderea respectului nu mă refer doar la ceilalți. Mă refer și la mine.
Au existat situații în care am devenit prea sigur de propriile concluzii. Momente în care am confundat convingerea cu certitudinea și fermitatea cu dreptatea absolută. Momente în care am fost arogant sau am privit cu prea puțină răbdare argumentele celorlalți. Timpul mi-a demonstrat că nu am avut întotdeauna dreptate.
Regretele care apar ulterior nu șterg lipsa de respect manifestată într-un anumit moment. Ele nu anulează greșeala. Cel mult o explică. Și nici explicațiile nu trebuie transformate în scuze. De cele mai multe ori, ele indică doar existența unor carențe de comportament, a unor slăbiciuni omenești pe care fiecare dintre noi le poartă într-o măsură mai mare sau mai mică.
Poate tocmai de aceea merită să vorbim despre respect. Nu pentru a-i judeca pe alții, ci pentru a înțelege cât de greu se construiește și cât de ușor se pierde. Pentru că respectul nu este doar o formă de politețe. El reprezintă capacitatea de a recunoaște valoarea, chiar și atunci când aceasta nu ne aparține nouă.
Există cuvinte pe care le folosim atât de des încât ajungem să uităm ce înseamnă cu adevărat. Unul dintre ele este respectul.
Mulți îl confundă cu frica. Alții cu obediența. Unii cred că respectul se obține prin funcție, prin avere, prin putere sau prin zgomotul pe care reușești să-l faci în jurul propriei persoane. În realitate, respectul nu are legătură nici cu frica, nici cu slugărnicia, nici cu rangul social. Respectul reprezintă recunoașterea valorii.
Oamenii respectă ceea ce consideră valoros. Respectă inteligența, competența, caracterul, experiența, munca și sacrificiul. Sau cel puțin așa ar trebui să se întâmple într-o societate sănătoasă.
Problema apare atunci când sistemul de valori se degradează.
În societățile civilizate, respectul urcă spre competență. În societățile bolnave, respectul coboară spre putere.
Acolo unde valoarea este apreciată, profesorul, medicul, cercetătorul, inventatorul, magistratul integru sau antreprenorul cinstit ocupă un loc important în ierarhia socială. Acolo unde valoarea este ignorată, în centrul atenției ajung șmecherul, combinatorul, influencerul fără conținut, politicianul gălăgios și personajul care confundă tupeul cu personalitatea.
De fapt, aroganța și tupeul reprezintă forme evidente de lipsă de respect.
Omul educat înțelege că lumea nu începe și nu se termină cu el. El știe că există oameni mai inteligenți, mai experimentați și mai competenți decât el. Tocmai această conștientizare îl face modest.
În schimb, arogantul este convins că deține monopolul adevărului. Nu ascultă. Nu învață. Nu întreabă. Nu respectă.
Tupeul nu este curaj.
Curajul presupune asumarea riscurilor pentru un principiu.
Tupeul presupune ignorarea principiilor pentru un avantaj.
Curajul inspiră respect.
Tupeul îl distruge.
De aceea întâlnim adesea personaje care confundă grosolănia cu sinceritatea și obrăznicia cu forța de caracter. Ei cred că dacă ridică vocea au câștigat argumentul. Dacă întrerup interlocutorul au demonstrat superioritate. Dacă umilesc pe cineva în public au devenit puternici.
În realitate, exact opusul este adevărat.
Omul cu adevărat valoros nu are nevoie să-și demonstreze valoarea în fiecare minut. Valoarea autentică este asemenea unui munte: nu face zgomot, dar toată lumea îl vede.
Lipsa respectului nu apare din senin. Ea este rezultatul unei educații deficitare.
Respectul se cultivă în familie înainte de a fi predat în școală.
Copilul nu învață respectul din lecții. Îl învață din exemple.
Îl învață atunci când își vede părinții vorbind civilizat cu cei din jur.
Îl învață atunci când observă că munca este apreciată.
Îl învață atunci când meritul este recunoscut.
Îl învață atunci când vede că minciuna, hoția și impostura nu sunt răsplătite.
Acolo unde copilul vede că succesul aparține celui mai obraznic, respectul începe să moară înainte de a se naște.
Școala ar trebui să continue ceea ce începe familia. Din păcate, în multe situații, școala însăși a devenit victima degradării valorilor. Profesorul este contestat nu prin argumente, ci prin insolență. Experiența este ridiculizată. Cunoașterea este înlocuită cu opinii superficiale culese în câteva minute de pe internet.
Astfel apare paradoxul epocii moderne: niciodată oamenii nu au avut acces la atât de multă informație și niciodată nu au respectat atât de puțin cunoașterea.
Există o legătură directă între respect și civilizație.
Civilizația nu înseamnă clădiri înalte, autostrăzi sau telefoane inteligente.
Acestea sunt doar produse ale civilizației.
Adevărata civilizație începe atunci când oamenii învață să respecte reguli, valori și oameni.
Un popor devine civilizat atunci când respectă legea chiar și atunci când nu este supravegheat.
Când respectă adevărul chiar și atunci când minciuna este mai profitabilă.
Când respectă munca altuia chiar și atunci când poate profita de ea.
Când respectă competența chiar și atunci când aceasta îi eclipsează propria vanitate.
În fond, întreaga istorie a omenirii poate fi privită ca o luptă între respect și aroganță.
Civilizațiile au fost construite de oameni care au respectat cunoașterea, munca și legea.
Ele au fost distruse de oameni care au ajuns să respecte doar puterea.
Poate că acesta este și marele examen moral al timpului nostru: să redescoperim respectul într-o epocă ce glorifică zgomotul, agresivitatea și succesul facil.
Pentru că atunci când o societate nu mai respectă valoarea, valoarea pleacă. Iar în locul ei rămân doar impostorii care se aplaudă între ei, convinși că aplauzele pot înlocui competența.
Nu pot.
La fel cum tupeul nu poate înlocui educația, iar aroganța nu poate înlocui caracterul.
Respectul rămâne, și astăzi, cel mai sigur semn al civilizației. Nu pentru că îi face pe oameni mai puternici, ci pentru că îi face mai buni.
