Gruparea condusă de Sorin Grindeanu, sprijinită de ciracii săi din Partidul Social Democrat, dar și de aliați conjuncturali din Alianța pentru Unirea Românilor și dintr-o parte oportunistă a Partidul Național Liberal, pare să reia fidel vechiul model politic consacrat de Liviu Dragnea. Nu este vorba despre ideologie, doctrină sau vreo viziune de guvernare, ci despre reflexul instinctiv al unei rețele clientelare care funcționează după reguli simple: puterea trebuie menținută pentru a alimenta mecanismul contractelor publice, iar bugetul statului trebuie tratat ca o pușculiță din care se hrănește întreaga rețea de dependențe politice.
În momentul în care se discută despre reforme reale — tăierea privilegiilor, reducerea sinecurilor sau restructurarea instituțiilor suprapopulate de fidelii partidului — mecanismul începe să scârțâie. Sinecuriștii, obișnuiți să trăiască liniștiți din funcții decorative și consilii de administrație, încep să mârâie ca o haită deranjată de la ospăț. Pentru ei, reforma nu este o corecție necesară a statului, ci o amenințare directă la adresa confortului personal. În spatele retoricii politice zgomotoase, se conturează aceeași veche logică: nu interesul public trebuie apărat, ci echilibrul fragile al clientelei. Când aceasta simte că robinetul banilor publici ar putea fi strâns, solidaritatea politică apare instantaneu, chiar și între partide care se declară oficial adversare.
Gruparea din jurul lui Grindeanu încearcă acum să repete scenariul consacrat: presiune politică, agitație mediatică și invocarea unei justificări aparent nobile pentru a bloca reformele. Ținta momentului este Ilie Bolojan. Pretextul invocat? „Protecția socială” — marota fluturat de PSD de peste trei decenii, similar reflexelor propagandei comuniste: promisiunea unei griji paterne pentru populație, adresată unei societăți insuficient informate și obosite de tranziția interminabilă.
În realitate, în spatele discursului despre „protecția oamenilor” s-a desfășurat una dintre cele mai ample operațiuni de devalizare economică din Europa de Est. Aceeași clasă politică – cu complicități inclusiv în interiorul PNL – a negociat, adesea contra șpăgi sau a unor funcții bine remunerate, cedarea resurselor strategice ale statului. România a pierdut controlul asupra sectoarelor vitale: petrol, gaze, distribuția carburanților, energie electrică, rețele de gaze, telecomunicații, servicii de apă și canalizare, exploatarea masei lemnoase și a resurselor minerale. Rezultatul? Monopoluri și oligopoluri agresive, care transformă populația într-un client captiv al unor rețele economice controlate politic.
Astfel, apelul la „protecția socială” devine o perdea de fum, menită să ascundă adevăratul conflict: interesul public versus rețeaua politico-clientelară care, de peste trei decenii, tratează statul român ca pe o pradă administrată în comun. Grindeanu, cu un tupeu incomensurabil, pozează în apărătorul intereselor sociale, de parcă memoria colectivă ar putea fi ștearsă prin două conferințe de presă și câteva lozinci lustruite. În realitate, ceea ce vedem nu este grija pentru cetățean, ci reflexul bine antrenat al unei rețele care simte că sursa de hrană îi este amenințată.
În această logică absurdă, orice tentativă de reformă devine „atac la drepturile oamenilor”, iar limitarea risipei bugetare este prezentată drept „pericol pentru categoriile vulnerabile”. Este vechea tehnică: confundarea deliberată a interesului clientelei cu interesul public. Nervozitatea sistemului se face vizibilă pentru că reforma adevărată nu lovește cetățeanul obișnuit, ci mecanismul prin care puterea politică a fost transformată într-o industrie a privilegiilor.
Indignarea lui Grindeanu capătă și mai multă ironie când îl acuză pe Bolojan că ar face „jocul multinaționalelor”. Cine a deschis larg porțile României pentru companii precum OMV, Lukoil, KazMunayGas, ArcelorMittal, Alro, Enel, E.ON, Schweighofer sau Renault? Cine a privatizat Petromidia și a aprobat contractele și concesiunile care au consolidat monopolurile? Nu vreun reformator de ocazie, ci guverne dominate sau influențate de PSD și, uneori, de PNL. După ce aceste practici au fost implementate și populația a devenit captiva unor furnizori privilegiați, acuzația că Bolojan „susține multinaționalele” sună ca un cinism politic.
Întrebările incomode continuă: cine a creat armata de sinecuriști care sufocă bugetul de stat? Cine a populat consiliile de administrație și instituțiile cu o clientelă fidelă partidului? Cine a tolerat politizarea justiției și transformarea Curții Constituționale într-un organism aproape suprastatal? Răspunsul este clar: guverne dominate de PSD, cu complicități variabile din PNL.
Aceste rețele clientelare trăiesc din două surse principale: degradarea deliberată a calității lucrărilor publice — economii la materiale, proiecte incomplete sau lucrări inexistente — și fraude fiscale, insolvențe și rambursări fictive de TVA. Din aceste mecanisme se alimentează circuitul informal al banilor care se întorc către politicieni și apropiați, sub formă de averi plasate pe numele rudelor.
Pentru că, dincolo de retorică și de lozinci, adevărata miză nu este ideologică. Miza este controlul banilor publici. Iar în momentul în care acest control începe să fie limitat, întreaga arhitectură clientelară – construită în decenii – intră în panică.
Ce nu înțeleg eu e de ce nu reacționează Bolojan, știind bine și miza și antidotul. Două măsuri simple ar fi suficiente pentru a zdruncina serios mecanismul prin care contractele publice devin, prea des, surse de rente politice. Iar dacă ar fi aplicate consecvent, multe dintre vocile indignate din jurul lui Sorin Grindeanu și din alianța informală PSD–PNL–UDMR ar descoperi brusc virtutea tăcerii.
Prima măsură ar fi recepționarea tuturor lucrărilor publice de către comisii independente, formate din experți tehnici selectați prin proceduri transparente și care să nu fie subordonate ordonatorilor de credite — adică exact celor care atribuie contractele și plătesc lucrările. În prezent, în multe cazuri, aceeași structură administrativă aprobă proiectul, semnează contractul, verifică lucrarea și aprobă plata. Este un conflict de interese instituționalizat. Un organism neutru, profesionist și autonom ar rupe acest cerc și ar introduce ceea ce lipsește adesea: responsabilitate tehnică reală.
A doua măsură ar fi extinderea taxării inverse a TVA pentru lucrările publice. În momentul în care TVA nu mai circulă prin conturile firmelor executante, dispare una dintre cele mai fertile zone pentru fraude fiscale și rambursări fictive. Fluxul financiar devine mai transparent, iar circuitul banilor publici se scurtează.
Efectele ar fi rapide. Mulți așa ziși baroni ar dispărea. Programe precum Programul Anghel Saligny ar deveni mult mai greu de exploatat politic, iar o parte dintre firmele clientelare — dependente de lucrări supraevaluate, de materiale economisite sau de decontări discutabile — ar dispărea pur și simplu de pe piață. În schimb, ar rămâne companiile capabile să execute lucrări la standarde reale de calitate.
În mod paradoxal, o astfel de reformă nu ar lovi economia, ci ar produce exact opusul: ar introduce concurență reală, ar ridica nivelul tehnic al lucrărilor publice și ar reduce presiunea asupra bugetului de stat. Pe termen lung, ar fi probabil una dintre cele mai importante reforme economice din administrația publică românească.
Intrebările mele în acest sens:
De ce nu merge mai departe Ilie Bolojan în această direcție? De ce nu creează un organism neutru pentru recepția lucrărilor publice? De ce nu solicită instituțiilor de control precum Curtea de Conturi a României sau Agenția Națională de Administrare Fiscală verificări sistematice asupra investițiilor finanțate prin programe publice majore? Și de ce este încă tolerată situația în care firme care lucrează masiv cu statul acumulează obligații fiscale neachitate, doar pentru a intra ulterior în insolvență?
Pentru că, dincolo de declarațiile politice, miza reală este controlul fluxului banilor publici. Atât timp cât mecanismul atribuirii și executării contractelor rămâne opac, sistemul clientelar poate funcționa. În momentul în care transparența și controlul tehnic devin reale, spațiul pentru comisioane informale și rețele de protecție politică se reduce drastic.
Iar aici se află, probabil, și explicația tonului ridicat al criticilor: vocile politice devin cu atât mai vehemente cu cât percep că accesul la aceste resurse ar putea fi limitat. Într-un astfel de context, atacurile la adresa reformelor nu mai par simple dispute ideologice, ci reacții de apărare ale unui sistem obișnuit să transforme administrația publică într-o sursă de rente politice.
Iar cât timp banii din comisioane vor continua să curgă, Sorin Grindeanu și toți ceilalți vor rămâne vocali, ascunzându-și adevăratul interes în spatele demagogiei „protecției sociale”. Este lozinca perfectă: suficient de vagă pentru a impresiona publicul și suficient de morală pentru a bloca orice dezbatere serioasă despre modul în care sunt cheltuiți banii publici.
Sub această umbrelă retorică, orice critică a sistemului devine, printr-o simplă răsturnare de sens, „atac la oameni”, iar orice tentativă de reformă este prezentată ca o amenințare la adresa celor vulnerabili. În realitate însă, tocmai acest mecanism clientelar — consolidat ani de zile sub guvernări dominate de Partidul Social Democrat — este cel care a secătuit resursele publice și a împins statul român într-o spirală a risipei și a împrumuturilor.
De aceea, indignarea politică devine atât de zgomotoasă exact în momentul în care se discută despre reforme care ar putea limita accesul la contractele publice și la comisioanele informale asociate lor. Pentru că, dincolo de discursuri despre solidaritate și echitate socială, miza reală rămâne controlul asupra fluxului banilor publici. Iar când acest flux este amenințat, demagogia devine ultima linie de apărare a unui sistem obișnuit să se hrănească din el.
Întrebarea care rămâne: de ce nu acționează Bolojan?
Pentru că orice reformă radicală declanșează reacția imediată a rețelelor politice consolidate, care vor apăra cu vehemență accesul la bani. În acest context, atacurile lui Grindeanu și ale aliaților săi nu sunt dispute ideologice, ci apărarea mecanismului clientelar. Până când banii din comisioane vor continua să curgă, demagogia protecției sociale va servi ca perdea de fum pentru adevărata miză: controlul fluxului banilor publici.
Concluzia: cancerul economic al României
Grindeanu, prin patronarea continuă, prin intermediul ministrului marionetă al Transporturilor, a tuturor contractelor publice din infrastructura rutieră, și întreaga elită PSD-PNL-UDMR, care exploatează acest mecanism de contracte dedicate clientelei politice, reprezintă cel mai mare cancer pentru economia României și pentru români.
Ei falimentează economia, devalizează bugetul și pun presiune fiscală uriașă pe mediul privat, obligat să întrețină sectoarele publice pe unde se scurg banii publici. România nu va avea nici economie competitivă, nici administrație eficientă, nici stat de drept, cât vor exista unii precum Grindeanu și clientela sa politică, care transformă devalizarea bugetului de stat în instrument de consolidare a puterii personale și a sinecurilor.
De asemena, până când comisii neutre pentru recepția lucrărilor și taxarea inversă a TVA nu vor fi implementate, sistemul va funcționa pentru cei aflați la putere, iar vocile reformiste – precum Bolojan – vor rămâne singure, rezervate și strategice, pregătite să zguduie clientela politică în momentul în care mecanismele reale de control vor fi activate.
