Există în România un fenomen care explică întreaga degradare a statului, de la drumurile rupte până la penurie de apaal sau apa murdară din Prahova și Dâmbovița. Nu e o teorie, nu e o ipoteză, nu e nici măcar o metaforă. Este o realitate în carne și oase: sinecurismul — doctrina fundamentală a statului postcomunist, inventată de Iliescu, rafinată de FSN, transmisă genetic la PSDR, PD și reîncoronată solemn de PSD/PNL/UDMR si restul găștilor/partidelor, în zilele noastre.
Comuniștii au avut proletcultismul. Postcomuniștii au inventat sinecura care ocolește meritocrația.
Este aceeași logică a minciunii ridicate la rang de politică publică: mulțimea să creadă că are putere, în timp ce puterea reală e a celor puțini, a celor care se hrănesc din buget.
Cum s-a născut sinecura românească
În anii ’90, când restul lumii estice încerca reorganizarea instituțiilor, România a preferat alt drum: să pună în fruntea instituțiilor statului nu profesioniști, ci fidelii regimului, rudele lor, amantele lor și prietenii prietenilor lor.
FSN-ul, urmașul direct al structurilor comuniste, a înțeles din prima clipă că orice schimbare reală ar fi periculoasă. Așa că a inventat o nouă specie birocratică: funcționarul inutil, dar perfect obedient.
În timp, această specie s-a adaptat, s-a înmulțit și a colonizat întreaga administrație publică. Astăzi, ea conduce ministere, companii de stat, agenții inutile, direcții ale direcțiilor și subdepartamente ale subsubdepartamentelor.
Nu contează ce știe. Contează cui aparține.
Economia paralizată de sinecuriști
Rezultatul este devastator. Firmele private muncesc, produc, se zbat, plătesc taxe. Iar taxele lor se duc într-o gaură neagră formată din: directori de companii de stat care n-au condus în viața lor nici măcar o mașină de spălat; consilieri lipsiți de orice competență, dar cu salarii triple față de cei care produc efectiv valoare; structuri birocratice supradimensionate, construite doar ca să justifice noi funcții și noi lefuri; numiri politice la fiecare trei luni, în funcție de cine e amant, cine e fin și cine e sponsor.
Nu există economie sănătoasă într-un stat în care infrastructura este construită de politruci, iar ministerele sunt conduse de persoane care ar avea dificultăți să conducă și o scară de bloc.
Capitalismul românesc e doar o glumă proastă: un capitalism fără capital, cu monopoluri de stat conduse de oameni care nu știu nici măcar să citească un bilanț.
De ce sinecura produce corupție generalizată
Un sinecurist nu poate să muncească. Dar trebuie să pară util.
Cum se rezolvă paradoxul? Simplu: prin corupție.
Corupția devine oxigenul sinecurii, combustibilul ei metabolic.
De aceea România are: contracte supraevaluate; investiții inexistente; avarii în lanț; lucrări făcute de firme-fantomă; instituții care există doar pentru a consuma bani și o societate permanent la limita colapsului.
Sinecuristul nu doar că nu creează nimic, dar blochează pe oricine ar putea crea ceva. Este un parazit care elimină gazda înainte ca gazda să-l dea afară.
Prahova si Dâmbovița — imaginea finală a statului sinecurist
Când s-a ajuns ca în 2025 România să nu poată garanta apa potabilă unei populații întregi, nu vorbim despre un accident. Vorbim despre o concluzie istorică.
Operatorul de apă din Prahova este, ca majoritatea companiilor de stat, un stup plin de: directori politici, amante politice, pile, rubedenii, oameni instalați acolo nu ca să administreze rețeaua, ci ca să încaseze salariul.
Nu ai cum, dar absolut nu ai cum, să ai apă curată într-un sistem murdar.
Conductele crapă nu din cauza presiunii apei, ci din cauza presiunii politice.
Și aici intră în scenă absurdul total, simptomul final al dezmembrării statului: numirea în funcții-cheie a unor amante politice, caz în care îl vedem, explicit, pe Sorin Grindeanu, campionul acestui sport național.
Numirea Monicăi Hunyadi în structuri de decizie — fără competență, fără pregătire, dar cu „sprijin politic ferm” — a fost nu doar nepotrivire, ci detonatorul unei catastrofe administrative.
Efectul?
Prahova, un județ întreg, lăsat fără apa sau cu apa infestată, cu populația speriată, cu infrastructura în colaps.
Când amanta ajunge să decidă politica publică, rezultatul e inevitabil: dezastru.
Țara care se scurge
Civilizațiile nu mor întotdeauna în flăcări. Uneori mor prin infiltrație.
Nu vine un meteorit, nu vine un război, nu vine o foamete.
Vine o numire politică.
Vine o amantă incompetentă într-o funcție tehnică.
Vine un sinecurist care pune ștampila greșită.
Vine o țeavă ruginită care cedează.
Așa arată apocalipsa românească.
Nu e spectaculoasă.
Nu e hollywoodiană.
E birocratică. Tăcută. Ridicolă.
Este apocalipsa în clipocit de apă murdară, în conferințe de presă mincinoase, în explicații penibile date de oameni care nici nu înțeleg ce fel de dezastru au generat.
Există un adevăr filozofic adânc: o societate nu e distrusă de dușmanii ei externi, ci de trădarea internă a celor care ar fi trebuit să o protejeze.
Și România trăiește exact acest moment.
Nu rușii, nu ungurii, nu americanii ne-au nenorocit. Ne-am nenorocit singuri, cu mâna sinecurilor și cu mintea absentă a celor care le-au permis să conducă.
Țara nu va exploda.
Nu va arde.
Nu se va prăbuși spectaculos.
Se va scurge, exact ca apa din Prahova: încet, constant, inevitabil, până când nu va mai rămâne nimic de băut, nimic de reparat, nimic de salvat.
Și atunci vom înțelege – inclusiv ignorantii care continuă sa vadă in liderii politici actuali, soluția la tot -, poate prea târziu, că statul nu a fost niciodată o casă a noastră, ci o cisternă spartă pe care am lăsat-o pe mâna celor mai nepotriviți oameni.
