Structura umană este de o complexitate extraordinară, iar caracterul reprezintă expresia unei îndelungate construcții interioare, în care educația, experiențele de viață, valorile și conștiința morală se întrepătrund, definind felul în care fiecare individ se raportează la sine, la ceilalți și la societate. Conștiința morală nu se formează în vid, ci se construiește pe principii, iar principiile își găsesc fundamentul în reguli morale care ne permit să deosebim binele de rău, dreptatea de nedreptate, cinstea de înșelăciune. Numai că între a cunoaște aceste reguli și a le respecta atunci când încălcarea lor ne-ar aduce avantaje există o distanță pe care nu toți oamenii sunt capabili să o parcurgă fără să-și sacrifice integritatea.
Toți suntem supuși presiunilor, tentațiilor și împrejurărilor care ne pun la încercare conștiința. Diferența dintre oameni nu constă neapărat în capacitatea de a recunoaște principiile morale, ci mai ales în puterea de a le respecta atunci când respectarea lor presupune pierderi, renunțări, marginalizare sau chiar sacrificii personale. Este ușor să fii cinstit atunci când cinstea nu te costă nimic. Mult mai greu este să rămâi cinstit atunci când observi că cei care trișează avansează, cei care mint obțin avantaje, iar cei care refuză compromisurile sunt îndepărtați din locurile în care se iau deciziile. În asemenea împrejurări, caracterul nu mai este o declarație de principii, ci rezultatul unei confruntări permanente între conștiință și interes.
Din acest punct de vedere, cred că există o diferență istorică importantă între societățile occidentale consolidate în jurul economiei de piață și democrației liberale și societățile est-europene care au trecut prin experiența comunismului. Nu susțin că Occidentul ar fi fost sau ar fi astăzi un spațiu al purității morale, ferit de corupție, ipocrizie ori abuzuri. Nici capitalismul nu garantează cinstea, după cum nici prosperitatea nu produce automat caractere puternice. Diferența esențială este însă că, în societățile în care instituțiile funcționează, legea este aplicată relativ previzibil, iar meritul beneficiază de o protecție reală, individul are mai multe șanse să-și păstreze demnitatea fără să fie obligat să aleagă între conștiință și supraviețuire profesională.
În Europa de Est, comunismul a exercitat timp de decenii o presiune sistematică asupra conștiinței individuale. Nu s-a limitat la confiscarea proprietății, la controlul economiei sau la restrângerea libertăților politice, ci a intervenit brutal și în mecanismele prin care omul își construiește raportul cu adevărul și cu propria demnitate. A pedepsit inițiativa independentă, a recompensat obediența, a transformat delațiunea într-un instrument de supraviețuire și a făcut din conformism o condiție a ascensiunii sociale. Pentru a-și păstra locul de muncă, pentru a-și proteja familia sau pentru a evita represaliile, omul era adesea împins să spună ceea ce nu credea, să accepte ceea ce considera nedrept și să tacă atunci când conștiința îi cerea să vorbească.
În asemenea condiții, compromisul a încetat să mai fie o excepție și a devenit, pentru mulți, o tehnică de adaptare. Minciuna oficială trebuia repetată, chiar dacă nimeni nu o credea cu adevărat. Principiile proclamate în public puteau fi contrazise în viața privată, iar distanța dintre ceea ce omul declara și ceea ce gândea a devenit, în numeroase situații, o strategie de protecție. Treptat, s-a instalat o dedublare morală: una era conduita afișată pentru a satisface puterea și alta era convingerea interioară, păstrată uneori în familie, în cercul de prieteni sau în tăcerea propriilor gânduri.
Materialismul dialectic, transformat de regimul comunist într-o doctrină oficială și într-un instrument de legitimare a puterii, a contribuit la această deformare prin subordonarea valorilor individuale față de pretinse interese colective și față de obiectivele partidului. Nu orice filosofie materialistă conduce la relativism moral și nici nu se poate afirma că morala creștină a fost respectată întotdeauna în societățile de dinaintea comunismului. Problema fundamentală a fost însă monopolul ideologic: partidul își aroga dreptul de a stabili adevărul, de a defini binele și răul și de a decide când încălcarea unor principii putea fi justificată de interesele sale. În acest fel, moralitatea era golită de autonomia conștiinței și transformată într-un instrument subordonat puterii.
În locul unei morale întemeiate pe responsabilitatea personală, pe adevăr, pe respectarea aproapelui și pe asumarea consecințelor propriilor fapte, s-a impus tot mai mult o morală a justificării. Nu mai conta atât dacă o faptă era dreaptă, cât dacă putea fi justificată prin împrejurări, prin ordine primite sau prin interesul superior al colectivității. Omul învăța să nu se mai întrebe dacă ceea ce face este moral, ci dacă poate suporta consecințele refuzului de a face ceea ce i se cere. Această inversare a priorităților a lăsat urme adânci, care nu puteau dispărea odată cu prăbușirea regimului.
După 1989, România a primit șansa istorică de a reconstrui nu numai instituțiile democratice și economia, ci și raportul dintre libertate și responsabilitate. Libertatea de exprimare, proprietatea privată, pluralismul politic și posibilitatea de a alege ar fi trebuit să creeze cadrul unei renașteri morale. Aveam posibilitatea să ne întoarcem la valorile creștine autentice, acolo unde ele înseamnă iubirea aproapelui, adevăr, modestie, cinste, responsabilitate și refuzul de a obține avantaje prin nedreptățirea altuia. Aveam, de asemenea, posibilitatea să construim o cultură civică în care legea să fie respectată nu de frica sancțiunii, ci din înțelegerea faptului că libertatea fiecăruia depinde de respectarea drepturilor celorlalți.
Numai că schimbarea regimului politic nu a produs automat schimbarea caracterului. O parte dintre vechile reflexe au supraviețuit, iar altele au fost adaptate noilor împrejurări. Relațiile de influență, obediența, interesul de grup și disprețul față de reguli au găsit forme noi de manifestare. În locul privilegiilor distribuite prin partid au apărut rețele de interese economice și politice, iar în locul conformismului ideologic s-a instalat, adesea, conformismul față de cei care controlează funcțiile, contractele, promovările și resursele publice.
Capitalismul românesc a fost construit, în prea multe situații, fără instituții suficient de puternice pentru a împiedica transformarea libertății economice în privilegiu, a concurenței în complicitate și a proprietății private în instrument de capturare a resurselor publice. Într-o asemenea societate, omul cinstit descoperă repede că regulile nu se aplică întotdeauna în mod egal. Unii sunt controlați până la ultimul document, în timp ce alții beneficiază de protecție. Unii sunt obligați să respecte termenele și procedurile, în timp ce alții își rezolvă problemele prin telefon. Unii sunt sancționați pentru greșeli minore, în timp ce alții scapă de răspundere prin prescripții, interpretări convenabile sau influență politică. Când asemenea situații se repetă, nedreptatea nu mai este percepută ca o abatere de la normalitate, ci riscă să devină chiar normalitatea după care oamenii își organizează comportamentul.
Așa se ajunge la triumful unei formule care pare nevinovată, dar ascunde o întreagă filozofie de viață: „să te descurci”. În România, descurcăreala a depășit de mult sensul firesc al ingeniozității și al capacității de a găsi soluții în situații dificile. A devenit, în multe medii, arta de a ocoli regulile, de a folosi relațiile, de a profita de slăbiciunile instituțiilor și de a obține avantaje pe care munca, competența și cinstea nu le-ar putea asigura la fel de repede. Nu mai este apreciat cel care știe să facă un lucru bine, ci cel care știe pe cine să sune. Nu mai contează întotdeauna cine are dreptate, ci cine are influență. Nu mai este esențial cine merită să promoveze, ci cine poate fi recomandat, protejat sau folosit.
Într-o asemenea atmosferă, meritocrația devine incomodă, deoarece competența reală pune în evidență mediocritatea celor ajunși în funcții prin obediență. Omul care gândește independent este greu de controlat, cel care cunoaște legea poate identifica abuzul, iar cel care refuză compromisul devine un obstacol pentru cei care și-au construit cariera pe relații și reciprocitatea favorurilor. De aceea, într-un sistem dominat de interese de grup, independența intelectuală poate fi mai periculoasă pentru carieră decât incompetența, iar tăcerea poate fi mai profitabilă decât adevărul.
Am văzut, în decursul unei vieți profesionale îndelungate, cât de mult poate conta această diferență între competență și obediență. În domeniul controlului fiscal, legea ar trebui să fie aceeași pentru toți, iar inspectorul ar trebui să răspundă în primul rând în fața legii și a propriei conștiințe profesionale. În realitate, acolo unde presiunea politică sau interesele economice ajung să influențeze activitatea instituțiilor, independența profesională se transformă într-un risc. Cel care își face datoria poate deveni incomod, în timp ce cel care acceptă indicațiile convenabile poate fi recompensat. În momentul în care un sistem ajunge să-i penalizeze pe cei care respectă regulile și să-i favorizeze pe cei care le ocolesc, el nu mai produce doar nedreptate administrativă, ci contribuie la degradarea conștiinței colective.
Efectele se propagă în întreaga societate. În sănătate, pacientul ajunge să se întrebe dacă va fi tratat potrivit nevoilor sale sau în funcție de relații și posibilități financiare. În educație, elevul și părintele pot descoperi că rezultatele nu depind întotdeauna de muncă și merit, ci uneori de influență și compromis. În justiție, cetățeanul își pierde încrederea atunci când observă diferențe greu de explicat între situații asemănătoare sau când răspunderea pare să depindă de poziția socială și de puterea celui judecat. În administrație, regulile devin obstacole pentru unii și simple formalități pentru alții. Iar în economie, evaziunea fiscală și corupția afectează nu doar bugetul public, ci și încrederea celor care își plătesc obligațiile și încearcă să concureze cinstit.
Este important să înțelegem că aceste fenomene nu sunt independente. Ele formează un cerc vicios în care degradarea instituțiilor slăbește morala individuală, iar slăbirea moralei individuale face posibilă perpetuarea instituțiilor degradate. Când cetățeanul vede că respectarea regulilor îl dezavantajează, apare tentația de a le încălca și el. Când constată că plata impozitelor nu este însoțită de o administrare responsabilă a banului public, începe să-și justifice propria evaziune. Când vede că oamenii cinstiți pierd, iar cei care se descurcă prosperă, ajunge să considere cinstea o naivitate. Astfel, comportamentul imoral se reproduce nu numai prin exemplul celor aflați la putere, ci și prin raționalizările celor care ajung să-l imite.
Aceasta este una dintre cele mai grave consecințe ale degradării conștiinței: omul nu mai simte nevoia să-și recunoască abaterea morală, pentru că găsește întotdeauna o justificare. Nu fură, ci își recuperează ceea ce i se cuvine. Nu minte, ci se adaptează împrejurărilor. Nu încalcă legea, ci profită de o oportunitate. Nu este corupt, ci răsplătește o favoare. Nu trădează un principiu, ci este realist. Limbajul devine un instrument de cosmetizare a propriei conduite, iar conștiința, în loc să judece fapta, este pusă să-i găsească circumstanțe atenuante.
Aici se află adevărata victorie a imoralității: nu în momentul în care omul încalcă o regulă, ci în acela în care nu mai recunoaște că a încălcat-o. O conștiință care se mustră încă păstrează posibilitatea revenirii. O conștiință care și-a transformat justificarea în reflex nu mai percepe nevoia schimbării. De aceea, degradarea morală nu se măsoară numai prin numărul faptelor de corupție, prin valoarea prejudiciilor sau prin frecvența încălcărilor legii, ci și prin felul în care societatea ajunge să le privească: cu indignare, cu resemnare sau, mai grav, cu admirație pentru abilitatea celui care a reușit să profite.
După treizeci și șase de ani de libertate, întrebarea nu mai poate fi doar de ce nu am construit instituții mai eficiente sau de ce nu am sancționat mai ferm corupția. Trebuie să ne întrebăm și ce fel de societate am devenit, ce valori transmitem copiilor și ce modele de reușită le oferim. Dacă succesul este asociat aproape exclusiv cu averea, funcția și influența, fără să ne intereseze mijloacele prin care au fost obținute, atunci educația morală devine un discurs festiv, lipsit de putere în fața realității cotidiene. Putem vorbi despre cinste în familie și la școală, dar dacă în viața publică recompensăm contrariul, mesajul nostru real este cu totul altul.
Nu cred că putem afirma că majoritatea românilor și-au pierdut definitiv conștiința morală. Ar fi nedrept față de oamenii care muncesc cinstit, își respectă obligațiile, își cresc copiii cu responsabilitate și refuză să participe la jocurile de culise, chiar atunci când plătesc un preț pentru această alegere. Ei există, dar problema este că prea des nu ei stabilesc regulile și nu ei devin exemplele promovate de societate. Îngrijorarea mea privește tocmai dezechilibrul dintre oamenii care respectă principiile și mecanismele care îi dezavantajează, dintre cei care își câștigă existența prin muncă și cei care prosperă prin exploatarea slăbiciunilor sistemului.
Când presiunea pentru compromis devine permanentă, omul cinstit este obligat să consume o energie considerabilă doar pentru a rămâne ceea ce este. Trebuie să refuze favoruri, să reziste intimidărilor, să suporte ironii, să accepte uneori pierderi și să privească în jur cum alții înaintează pe drumuri pe care el nu vrea să pășească. La un moment dat, apare oboseala. Nu neapărat oboseala muncii, ci aceea a confruntării permanente cu nedreptatea, cu ipocrizia și cu sentimentul că regulile după care își conduce propria viață nu mai sunt împărtășite de cei care decid destinul comunității.
Pentru unii, soluția este adaptarea. Pentru alții, tăcerea. Pentru cei mai vulnerabili, resemnarea. Iar pentru cei care încă își pot permite să aleagă, exilul devine o alternativă. Nu mai pleacă din România numai cei care caută salarii mai mari sau condiții materiale mai bune. Unii pleacă pentru a trăi într-un mediu în care efortul profesional are șanse mai mari să fie recunoscut, în care regulile sunt mai previzibile și în care nu trebuie să negocieze zilnic cu propria conștiință. Pleacă pentru a-și proteja copiii de modele pe care le consideră nocive, pentru a nu-și compromite profesia sau pentru a nu ajunge să creadă că singura cale spre reușită este aceea pe care au refuzat-o.
În acest sens, exilul contemporan poate semăna, în anumite privințe, cu plecarea din timpul comunismului, deși diferențele dintre cele două epoci sunt fundamentale. Înainte de 1989, libertatea era suprimată de un regim totalitar, iar plecarea presupunea adesea riscuri și sacrificii extreme. Astăzi, libertatea de circulație și posibilitatea de a alege oferă alternative reale. Tocmai de aceea, pierderea oamenilor competenți și integri nu mai poate fi explicată numai prin constrângeri istorice: ea reflectă și eșecul societății de a le oferi motive să rămână. O țară care își alungă, prin funcționarea defectuoasă a instituțiilor, oamenii de care are cea mai mare nevoie își compromite nu doar prezentul, ci și șansa de a se reforma.
Nu plecarea în sine este dovada degradării morale, după cum nici rămânerea nu reprezintă automat o virtute. Unii aleg să rămână tocmai pentru că simt că au o responsabilitate față de comunitate și că nu trebuie să lase spațiul public exclusiv în mâinile celor care îl folosesc în interes propriu. Alții pleacă pentru a-și salva liniștea, demnitatea sau familia. Ambele alegeri pot fi legitime. Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze este situația în care omul ajunge să creadă că numai departe de propria țară mai poate trăi în acord cu principiile sale.
În cele din urmă, problema conștiinței umane nu poate fi redusă la opoziția dintre creștini și necreștini, dintre capitaliști și socialiști sau dintre români și occidentali. Morala autentică se verifică prin fapte, nu prin etichete. Poți vorbi despre Dumnezeu și să-ți înșeli aproapele, după cum poți să nu aparții niciunei confesiuni și să trăiești cu respect față de adevăr, dreptate și demnitatea umană. Credința poate oferi un fundament puternic pentru conduita morală, dar nu înlocuiește exercițiul conștiinței și nici responsabilitatea individuală. La fel, democrația și capitalismul pot crea condiții favorabile libertății, fără să garanteze automat integritatea celor care trăiesc în interiorul lor.
Ceea ce distruge conștiința nu este doar presiunea de a încălca o regulă, ci și experiența repetată că încălcarea ei este profitabilă, că sancțiunea poate fi evitată și că societatea îi admiră pe cei care reușesc să transforme nedreptatea în avantaj personal. Pentru a opri această degradare nu sunt suficiente apelurile la moralitate și nici nostalgia după o ordine trecută. Este nevoie de instituții care aplică legea fără discriminare, de educație care formează discernământul, de o justiție credibilă, de administrație profesionistă și de mecanisme prin care oamenii integri să nu fie condamnați la marginalizare. Mai presus de toate, este nevoie de refuzul colectiv de a mai confunda inteligența cu șmecheria, succesul cu averea indiferent de proveniență și libertatea cu dreptul de a face orice fără să răspunzi pentru consecințe.
O societate nu se degradează dintr-odată și nici nu se prăbușește numai atunci când instituțiile sale nu mai funcționează. Ea începe să se degradeze în clipa în care oamenii nu mai cred că merită să fie cinstiți, continuă atunci când cei care încalcă regulile sunt recompensați și ajunge la punctul critic atunci când generațiile tinere învață că principiile sunt bune pentru discursuri, dar inutile în viața reală.
De aceea, întrebarea care mă preocupă nu este doar câți oameni mai respectă astăzi regulile morale, ci câtă rezistență mai poate avea conștiința individuală într-un mediu care o supune permanent presiunii de a ceda. Cât timp poate rămâne un om cinstit într-un sistem care îl dezavantajează tocmai pentru că refuză să fie asemenea celorlalți? Cât poate rezista fără să devină cinic, fără să se retragă din viața publică și fără să ajungă să considere că propria integritate este o povară inutilă?
Poate că aceasta este cea mai gravă pierdere pe care o poate suferi o societate: nu dispariția bogăției, nici măcar slăbirea instituțiilor, ci pierderea încrederii că binele merită făcut chiar și atunci când nu este răsplătit. Fiindcă, în momentul în care cinstea devine o slăbiciune, corupția o abilitate, obediența o virtute profesională, iar descurcăreala criteriul reușitei, degradarea nu mai este doar politică, economică sau administrativă. Ea devine una a conștiinței umane.
Iar o societate care își pierde conștiința nu mai are nevoie de cineva care să o învingă din exterior. Riscul este să ajungă să se distrugă singură, convinsă că se descurcă.
