Am citit zilele acestea o postare care spunea, în esență, că atunci când oamenii vorbesc urât despre tine, te bârfesc sau încearcă să-i convingă pe ceilalți că nu ești ceea ce pari, nu se schimbă, de fapt, nimic. Tu rămâi același om, caracterul tău nu se micșorează pentru că cineva te descrie urât, iar cei care te cunosc cu adevărat nu își schimbă părerea după fiecare șoaptă care ajunge la ei. Sfatul final era simplu și seducător: lasă-i să vorbească și continuă să-ți vezi de viață. Până aici, nimic de contestat. Bârfa există, răutatea există, invidia există, iar uneori oamenii spun despre noi lucruri care nu au nicio legătură cu realitatea. Numai că, dacă ducem ideea până la capăt, apare o problemă: postarea pleacă de la o imagine mult prea confortabilă despre om. Ca și cum cel criticat ar fi, aproape prin definiție, nevinovat, iar cel care îl critică ar fi, aproape prin definiție, rău intenționat.
Or, viața nu funcționează atât de simplu.
Nu suntem niciunul Isus. Suntem oameni. Iar omul, oricât de bine intenționat ar fi, vine la pachet cu slăbiciuni, orgolii, prejudecăți, impulsuri, egoism, neatenție, greșeli și contradicții. Uneori avem dreptate. Alteori nu. Uneori suntem victimele nedreptății. Alteori suntem chiar autorii ei, fără să ne dăm seama. Uneori cineva ne vorbește de rău pentru că ne invidiază. Alteori ne critică pentru că am făcut într-adevăr ceva care l-a rănit. Și mai există o situație, poate cea mai greu de acceptat: omul care ne critică poate să aibă dreptate într-o privință în care noi nu vrem să recunoaștem că greșim.
Aici începe adevărata problemă.
Este foarte ușor să spui „nu-mi pasă ce spun ceilalți”. Sună puternic, demn, aproape filozofic. Numai că uneori în spatele acestei fraze nu se află forța interioară, ci incapacitatea de a suporta oglinda pe care ți-o pune cineva în față. Dacă orice observație neplăcută este catalogată drept invidie, bârfă, răutate sau frustrare, iar orice persoană care ne critică este considerată automat un om rău, atunci nu mai avem nevoie de introspecție. Ne-am construit deja propria achitare.
Dar omul matur, dotat atât cu simț critic, dar și autocritic, nu ar trebui să se grăbească nici să creadă critica, nici să o respingă. Ar trebui mai întâi să o cerceteze.
Poate că omul care vorbește despre mine este rău intenționat. Dar ce spune este adevărat? Poate că are motive personale să mă discrediteze. Dar există, totuși, ceva în comportamentul meu care a alimentat ceea ce spune? Poate că mă judecă superficial. Dar există în reproșul lui o parte pe care trebuie să o iau în serios? Aceste întrebări sunt mult mai dificile decât simplul „lasă-i să vorbească”, pentru că mă obligă să cobor de pe piedestalul pe care, uneori, singur m-am urcat.
Am observat că oamenii suportă mai ușor să fie lăudați decât să fie analizați. La laudă nu cer dovezi. La critică, în schimb, devenim imediat avocații propriei persoane. Începem să explicăm contextul, intențiile, împrejurările, motivele pentru care nu am putut face altfel. Și, de multe ori, explicațiile noastre sunt adevărate. Numai că adevărul unei explicații nu înseamnă neapărat și nevinovăția noastră.
Putem avea motive bune și, totuși, să producem rău. Putem să nu fi intenționat să rănim pe cineva și, totuși, să-l fi rănit. Putem să credem sincer că avem dreptate și, totuși, să greșim. Putem fi oameni corecți și să avem comportamente incorecte. Putem fi generoși și egoiști în momente diferite. Putem fi morali într-o situație și slabi în alta. Asta nu ne face ipocriți prin definiție. Ne face oameni.
Cred că una dintre marile noastre probleme este că vrem să fim judecați după intențiile noastre, în timp ce îi judecăm pe ceilalți după consecințele faptelor lor. Când noi greșim, spunem: „N-am vrut să fac asta.” Când altul greșește, spunem: „Uite ce mi-a făcut.” Pentru noi invocăm contextul; pentru ceilalți, caracterul. Pentru noi cerem înțelegere; pentru ceilalți cerem responsabilitate.
De aceea, critica poate fi uneori un dar neplăcut.
Nu spun că trebuie să credem tot ce se spune despre noi. Dimpotrivă. Oamenii pot fi nedrepți, răi, interesați, invidioși, geloși, egoiști, manipulatori, manipulați sau pur și simplu prost informați. Există bârfe care nu merită nici măcar o secundă din liniștea noastră. Există minciuni pe care nu le poți combate fără să le dai mai multă importanță decât au. Și există persoane care te vor judeca indiferent de ceea ce faci. În asemenea situații, să alergi din om în om ca să-ți repari imaginea poate deveni o formă de sclavie față de opinia celorlalți.
Dar există și critica aceea care doare tocmai pentru că atinge ceva adevărat.
Și poate că atunci nu ar trebui să ne întrebăm prima dată „Cine se crede omul acesta să vorbească despre mine?”, ci „Oare are dreptate în ceea ce spune?”. Este o întrebare simplă, dar cere o doză serioasă de inteligență și, mai ales, de modestie. Pentru că trebuie să acceptăm posibilitatea că imaginea pe care o avem despre noi nu este identică cu imaginea pe care o proiectăm asupra celorlalți.
Noi ne cunoaștem intențiile. Ceilalți cunosc comportamentul nostru.
Noi știm de ce am ridicat vocea. Celălalt știe că am ridicat-o. Noi știm că am fost obosiți, nervoși, îngrijorați sau presați de împrejurări. Celălalt știe doar cum s-a simțit în fața noastră. Iar uneori adevărul se află undeva între cele două perspective.
De aceea, cred că există o diferență uriașă între a nu fi dependent de opinia celorlalți și a fi imun la opinia celorlalți. Prima este sănătoasă. A doua poate deveni periculoasă. Omul care are nevoie ca toată lumea să-l placă nu este liber. Dar nici omul care consideră că nimeni nu are dreptul să-i pună la îndoială comportamentul nu este cu adevărat liber. Primul este dependent de validare. Al doilea poate deveni prizonierul propriului ego.
Poate că adevărata libertate este să poți asculta fără să te prăbușești și să poți respinge fără să te înfurii. Să poți spune: „Nu sunt de acord cu tine”, dar și „Poate că ai dreptate”. Să nu confunzi critica cu adevărul, dar nici să confunzi adevărul cu ceea ce îți place să auzi.
Am întâlnit oameni care nu acceptau nicio observație despre ei. Aveau întotdeauna o explicație, un vinovat, un context, o justificare. Niciodată nu exista o greșeală, ci doar o neînțelegere. Niciodată nu răneau, ci erau provocați. Niciodată nu greșeau, ci ceilalți interpretau greșit. În timp, am ajuns să cred că acesta este unul dintre cele mai triste mecanisme ale ego-ului: omul ajunge să-și construiască o versiune despre sine în care el este mereu rezonabil, iar ceilalți sunt aproape întotdeauna problema.
Și aici apare narcisismul, nu neapărat în sens clinic, ci ca mecanism uman al egoului: incapacitatea de a concepe că imaginea pe care o avem despre noi ar putea fi incompletă. Omul narcisic nu este doar cel care se admiră. Poate fi și omul care nu suportă să fie contrazis, pentru că orice critică îi amenință construcția interioară despre propria valoare.
În schimb, un om sigur pe el își poate permite să spună: „Da, aici am greșit.”
Nu îl micșorează. Dimpotrivă.
Poate că aceasta este una dintre cele mai dificile forme de demnitate: să recunoști că nu ești atât de bun pe cât crezi și să nu simți că, prin această recunoaștere, ai devenit mai puțin valoros. Valoarea unui om nu stă în absența greșelilor, ci și în capacitatea de a le vedea, de a le recunoaște și, dacă poate, de a le corecta.
Nu trebuie să fim perfecți ca să fim oameni buni. Dar trebuie să fim capabili să ne privim și atunci când oglinda nu ne place.
De aceea, eu nu aș spune pur și simplu „lasă-i să vorbească”. Aș spune: lasă-i să vorbească, dar ascultă-te și pe tine. Nu fiecare vorbă merită luată în seamă, dar unele merită cercetate. Nu orice acuzație este adevărată, dar nici faptul că ne doare nu o face automat falsă. Iar faptul că cineva ne vorbește de rău nu îl face automat vinovat și pe noi nevinovați.
Poate că adevărata maturitate nu este să ajungi în punctul în care nimic din ce spun ceilalți nu te mai atinge. Ci să ajungi în punctul în care poți separa, cu suficientă luciditate, răutatea de adevăr, invidia de observație, calomnia de critică și, mai ales, orgoliul celuilalt de propriile tale defecte.
Pentru că, până la urmă, nu suntem statui care trebuie apărate de orice pată. Suntem oameni. Iar oamenii greșesc, rănesc, regretă, învață, se schimbă și uneori repetă aceleași greșeli. Asta nu ne anulează valoarea. Dar nici nu ne absolvă de responsabilitate.
Iar dacă cineva vorbește urât despre mine, înainte să-l declar invidios, frustrat sau rău intenționat, poate că merită să mă întreb, măcar o dată, în liniștea mea: „Și dacă, măcar într-o privință, are dreptate?”
Uneori, întrebarea aceasta ne poate apăra mai mult decât toate laudele celor care ne iubesc.
