Cred că România nu a mai fost, după 1989, într-un asemenea moment de pericol pentru democrație, statul de drept și parcursul său european. Și spun asta dintr-un motiv care, la prima vedere, poate părea paradoxal: în decembrie 1989, statul comunist s-a prăbușit, iar odată cu el s-a prăbușit și autoritatea instituțiilor sale fundamentale; astăzi, statul nu este prăbușit, instituțiile sale funcționează, administrația funcționează, justiția funcționează, Parlamentul funcționează, iar România este membră a Uniunii Europene și a NATO, însă tocmai existența și funcționarea acestor instituții pot deveni problema atunci când ele ajung să fie controlate, direct sau indirect, de aceeași putere politică.
În 1989, regimul comunist și-a pierdut controlul asupra statului. Astăzi, pericolul este invers: PSD, un partid politic, a ajuns să controleze statul prin propriile instituții, folosind mecanisme aparent perfect legale, prin majorități parlamentare, negocieri politice, numiri în funcții, algoritmi de repartizare a posturilor și controlul resurselor administrative și financiare.
Aici se află, în opinia mea, adevărata problemă a României de astăzi.
PSD nu trebuie să aibă câte un carnet de partid în fiecare birou al statului pentru ca partidul să exercite control politic asupra instituțiilor. Este suficient să dețină, prin algoritmul politic al coalițiilor de guvernare, dreptul de a decide cine ocupă funcțiile de conducere din instituțiile care i-au revenit. Iar aici trebuie spus lucrurilor pe nume: funcțiile nu au fost distribuite la întâmplare, ci prin negocieri politice și algoritmi raportați la ponderea partidelor în Parlament și în coaliția de guvernare.
Când unei formațiuni politice îi revine o instituție în cadrul acestui algoritm, este naiv să credem că partidul respectiv va spune: „Mulțumim pentru instituție, dar nu ne interesează cine o conduce”. Evident că nu. Partidul își va propune oamenii, pe criterii de obediență, îi va susține și va încerca să-și exercite influența asupra instituției respective. Altfel, însăși logica algoritmului politic nu ar mai avea niciun sens.
De aceea, discuția despre controlul politic al instituțiilor nu trebuie redusă la întrebarea dacă persoana X sau Y figurează formal pe lista membrilor unui partid. Controlul politic nu se exercită numai prin carnetul de partid, ci prin puterea de numire, prin susținerea politică și prin rețeaua de oameni instalați în pozițiile de decizie.
Iar această rețea nu se oprește la Guvern, ministere, agenții, administrația fiscală, autorități de control, Justiție, ordine publică sau companiile de stat. Există o instituție a cărei importanță este cu mult mai mare decât a oricăreia dintre acestea: Curtea Constituțională a României.
CCR este arbitrul constituțional al statului, iar deciziile sale pot avea consecințe politice și instituționale uriașe. Poate confirma sau invalida acte normative, poate tranșa conflicte constituționale între autorități și poate interveni, în condițiile prevăzute de Constituție și de lege, în chestiuni electorale de o importanță decisivă. Tocmai de aceea, independența reală a Curții Constituționale este esențială pentru funcționarea statului de drept.
Iar aici apare o problemă pe care societatea românească nu are voie să o ignore: judecătorii CCR sunt numiți politic — câte trei de Președintele României, de Senat și de Camera Deputaților — iar componența Curții a fost influențată în timp de majoritățile politice care au făcut aceste numiri. Într-o asemenea situație, atunci când o parte importantă a judecătorilor provine din numiri susținute de PSD sau de majorități dominate de PSD, suspiciunea de politizare a Curții devine inevitabilă, mai ales atunci când deciziile sale produc efecte politice majore.
Nu spun că fiecare judecător CCR este lipsit de independență și nici că fiecare decizie a Curții este rezultatul unei comenzi politice. Spun altceva: un organism care poate avea ultimul cuvânt în chestiuni constituționale și electorale nu ar trebui să ajungă să fie perceput de o parte semnificativă a societății ca fiind dependent de partidul sau partidele care au contribuit la numirea membrilor săi.
Iar istoria recentă a României ne-a arătat deja cât de importante pot deveni deciziile CCR pentru însăși funcționarea democrației. Tocmai de aceea, problema nu este doar cine controlează Guvernul, ci și cine poate și controlează și influențează instituțiile care controlează Guvernul.
Aici se închide cercul.
Dacă un partid are influență asupra Guvernului, asupra Parlamentului, asupra administrației centrale și locale, asupra instituțiilor fiscale, asupra companiilor de stat și asupra unei părți importante din instituțiile de control, iar în același timp majoritățile politice care i-au fost favorabile au contribuit la numirea unei părți importante a judecătorilor CCR, atunci problema nu mai poate fi privită ca o simplă distribuire de funcții.
Devine o problemă de concentrare a puterii.
Pentru că democrația nu înseamnă doar să ai instituții pe hârtie. Înseamnă ca aceste instituții să poată funcționa efectiv una împotriva alteia atunci când este necesar, să se controleze reciproc și să împiedice orice majoritate politică să devină atotputernică.
Un stat de drept are nevoie de frâne și contragreutăți.
Dacă însă aceleași rețele politice ajung să aibă influență asupra tuturor acestor mecanisme, atunci frânele dispar una câte una, iar ceea ce rămâne este o aparență de separație a puterilor, în spatele căreia puterea reală se concentrează în aceleași mâini.
De aceea, eventualitatea unei guvernări PSD–AUR nu poate fi analizată doar prin prisma programului de guvernare sau a împărțirii ministerelor. Ea trebuie privită prin prisma întregii arhitecturi instituționale pe care o va avea la dispoziție puterea politică.
Și tocmai de aceea cred că, într-un asemenea moment, alegerile anticipate ar reprezenta singura modalitate democratică de a transfera decizia înapoi către cetățeni.
Nu prin negocieri de culise. Nu prin împărțirea funcțiilor. Nu prin noi algoritmi de repartizare a instituțiilor. Nu prin trocuri politice făcute în numele cetățeanului.
Ci prin vot.
Poporul român trebuie să decidă dacă dorește să continue pe drumul unui stat european, democratic și bazat pe statul de drept sau dacă acceptă o concentrare tot mai mare a puterii politice asupra instituțiilor statului.
Pentru că, în fond, aceasta este întrebarea fundamentală pe care ar trebui să o punem societății românești: Vrem un stat care aparține cetățeanului sau un stat în care cetățeanul ajunge să aparțină unui sistem politico-administrativ capabil să controleze instituțiile care ar trebui să-l controleze pe el?
Iar dacă vom ajunge în situația în care PSD și AUR vor prelua guvernarea și vor dispune, împreună, de o asemenea forță politică și instituțională, miza nu va mai fi doar cine ocupă Palatul Victoria. Miza va fi mult mai mare: dacă România mai rămâne o democrație europeană în care puterea poate fi schimbată prin vot și controlată prin instituții independente sau dacă începe să se transforme într-un stat autocratic, construit în jurul unei oligarhii politico-administrative.
De aceea cred că alegerile anticipate nu ar reprezenta o aventură politică, ci, într-un asemenea moment, un exercițiu de igienă democratică: înainte ca partidele să decidă în numele nostru cine controlează statul, să lăsăm cetățenii să decidă cine are dreptul să-l conducă.
