Asta apără PSD și pentru asta își mobilizează întreaga artilerie din dotare: manipularea, dezinformarea, minciuna, atacurile la persoană, campaniile de denigrare, precum și o parte a mass-mediei cumpărate din bani publici, respectiv acțiunile instituțiilor de forță fidelizate prin funcții și privilegii, impotriva lui Bolojan si USR – care au devenit dusmani pentru ca blocheaza dirijarea resurselor statului către clientela PSD.
Nu interesul cetățeanului este, în opinia mea, miza acestor reacții, chiar dacă acesta este invocat în discursurile publice. Ceea ce se apără cu adevărat sunt privilegiile unei clientele politice, opulența și extravaganța construite prin accesul preferențial la banul public și prin direcționarea resurselor statului către rețele de interese care prosperă din contracte preferențiale, trafic de influență și binecunoscutul mecanism al „para-ndărătului”.
Acesta este și motivul pentru care indignarea apare selectiv. Nu am văzut aceeași mobilizare atunci când a fost majorată TVA, când s-a introdus CASS pentru pensiile de peste 3.000 de lei, când au crescut impozitele pe proprietate sau când au fost liberalizate prețurile la gaze și energie electrică – măsuri pe care PSD le-a aprobat sau le-a susținut, deși au diminuat puterea de cumpărare și au afectat nivelul de trai al milioane de români.
În schimb, reacția devine instantanee și vehementă atunci când sunt puse în discuție privilegiile sistemului, accesul la resursele publice și mecanismele prin care acestea alimentează clientela politică. Atunci discursul se radicalizează, iar întreaga mașinărie de partid este pusă în mișcare pentru apărarea propriilor interese. Din această perspectivă, vehemența nu este expresia grijii față de cetățean, ci măsura fricii de a pierde controlul asupra privilegiilor.
Iar acum, jucând rolul spăsitului, PSD recurge, în opinia mea, la aceeași stratagemă pe care o folosește de 36 de ani: „Am semnat ca prostul, fără să înțeleg ce votez. Între timp m-am trezit, îmi fac mea culpa și sunt de partea voastră.”
Este un scenariu pe care românii l-au mai văzut. Mai întâi votează măsurile, apoi se dezic de ele, caută un vinovat și încearcă să se așeze în fruntea revoltei pe care au contribuit ei înșiși să o provoace. Mizează, ca de fiecare dată, pe memoria scurtă și pe credulitatea unei părți a electoratului, sperând că aceeași cacealma va funcționa încă o dată. Aceasta este, în opinia mea, ipocrizia în forma ei cea mai evidentă.
Este vechea tactică a incendiatorului care, după ce aprinde focul, apare primul cu găleata în mână, pretinzând că a venit să stingă incendiul.
