Nu mă hazardez să emit judecăți cu privire la faptul dacă decizia Tribunalului Ilfov, favorabilă „puciștilor” din PNL, reprezintă o încălcare a principiului separației puterilor în stat sau dacă este neconstituțională. Aceste aspecte vor fi analizate de specialiști și, dacă va fi cazul, de judecătorii Curții Constituționale.
Există însă un lucru pe care îl observă o țară întreagă: dubla măsură în ceea ce privește celeritatea actului de justiție.
În nenumărate cauze fără miză politică, dar care afectează direct viața cetățeanului – litigii privind dreptul de proprietate, restituiri, despăgubiri, sancțiuni contravenționale contestate ca abuzive, încălcări ale drepturilor civile sau dosare penale în care inculpatul susține că a fost trimis în judecată pe nedrept, fiind astfel împiedicat să-și exercite pe deplin drepturile constituționale –, instanțele acordă termene peste termene. Explicațiile sunt aceleași: procedurile trebuie respectate, iar volumul mare de dosare face imposibilă soluționarea lor într-un termen scurt.
În schimb, atunci când sunt puse în discuție interese politice majore, aceeași justiție demonstrează că poate funcționa cu o rapiditate remarcabilă, respective că procedurile permit și instanțele pot accelera procesele. Instanța se mobilizează imediat și judecă într-o veritabilă procedură blitzkrieg, în timp ce mii de alte cauze, care privesc drepturile și interesele cetățenilor, rămân în așteptare.
Indiferent din ce perspectivă privim situația, percepția publică este aceea că unei organizații politice i s-a acordat prioritate în fața cetățeanului. Iar într-un stat democratic, cetățeanul ar trebui să fie întotdeauna în centrul preocupării instituțiilor publice, inclusiv al justiției. Atunci când interesul politic pare să primeze asupra interesului cetățeanului, încrederea în statul de drept este inevitabil afectată.
Pe de altă parte, această intervenție a justiției în viața internă a unui partid ridică și o problemă de principiu. Ea creează un precedent care va genera, fără îndoială, numeroase dezbateri juridice și constituționale. În esență, apare întrebarea dacă voința majorității poate fi înlăturată exclusiv pentru nerespectarea unor reguli procedurale. Cu alte cuvinte, se ajunge în situația în care regula formală prevalează asupra principiului democratic al voinței majorității.
De aici se nasc întrebări legitime. Unde se oprește rolul instanțelor și unde începe autonomia organizațiilor politice? Care este limita dintre controlul de legalitate și influențarea procesului democratic? Și, mai ales, ce precedent se creează pentru viitor?
Sunt întrebări la care societatea românească va trebui să răspundă cu maximă responsabilitate. Pentru că, într-o democrație autentică, nici politica nu trebuie să domine justiția, dar nici justiția nu poate ajunge să înlocuiască mecanismele democratice prin care se exprimă voința majorității.
La toate acestea se adaugă o problemă poate și mai gravă: percepția de încălcare a principiului neutralității justiției. Rapiditatea cu care a fost soluționată această cauză și efectele sale politice alimentează impresia că instanța s-a poziționat, fie și indirect, de partea unei anumite tabere din conflictul intern al PNL. O astfel de percepție este profund nocivă, deoarece independența justiției nu înseamnă doar să fie imparțială, ci și să inspire încredere că este imparțială.
În momentul în care o parte semnificativă a societății ajunge să creadă că justiția intervine selectiv și produce efecte favorabile unei anumite componente a puterii politice, însăși credibilitatea statului de drept este afectată. Justiția trebuie să fie nu doar independentă, ci și echidistantă față de toate forțele politice. Orice decizie care lasă impresia unui partizanat riscă să erodeze încrederea publicului într-una dintre instituțiile fundamentale ale democrației.
