La modul în care se desfășoară ostilitățile pe scena politică, devine tot mai evident că asistăm, în esență, la un război între grupuri de interese care se luptă pentru obținerea controlului asupra administrării discreționare a resurselor naturale și energetice ale României, precum și asupra contractelor de investiții, achiziții și mentenanță finanțate din bani publici. Nu este un conflict de idei, de doctrine sau de viziuni privind dezvoltarea țării, ci o confruntare între diferite facțiuni ale clientelei politice, fiecare încercând să pună mâna pe pârghiile prin care se distribuie averea publică și se gestionează bugetul statului.
Într-un asemenea război, miza este atât de mare încât sunt antrenate, într-o măsură mai mare sau mai mică, aproape toate instituțiile statului. De la serviciile de informații, structurile de ordine publică, autoritățile fiscale și instituțiile de control, până la administrația locală, Parlament, Guvern și Președinție, fiecare instituție devine, inevitabil, parte a unei competiții pentru influență și putere. Astfel, instituțiile care ar trebui să servească exclusiv interesul public riscă să fie percepute ca instrumente ale confruntării dintre diferite centre de putere.
Din păcate, de 36 de ani, România pare prinsă în aceeași logică. Se schimbă liderii, partidele, alianțele și discursurile, însă mecanismul rămâne aproape identic: lupta pentru acapararea resurselor publice de către o categorie privilegiată, care și-a construit prosperitatea nu prin performanță economică sau competiție loială, ci prin accesul la decizia politică și la banii contribuabililor. Este expresia unui cinism dus la extrem, a lipsei de scrupule și a abandonării aproape complete a oricărui reper moral.
În acest război pentru controlul resurselor statului, rolul clasei politice este acela de a cosmetiza adevărata miză. Disputa este prezentată publicului sub forma unei confruntări între bine și rău, între patrioți și trădători, între corupți și apărători ai legii, între cei care pretind că luptă pentru popor și cei care ar acționa împotriva lui. Se folosesc teme populiste, naționaliste sau moralizatoare pentru a mobiliza electoratul și pentru a ascunde faptul că, în spatele retoricii, adevărata competiție privește accesul la resursele statului și la beneficiile pe care acestea le generează.
Cetățeanul este invocat permanent în discursurile politice, însă rareori reprezintă adevărata prioritate. Interesul public devine, de multe ori, o simplă lozincă, un decor retoric menit să legitimeze o confruntare ale cărei mize reale sunt puterea administrativă, influența și controlul banului public. De aceea, după fiecare ciclu electoral, mulți oameni au sentimentul că au fost înșelați din nou. Constată că, dincolo de schimbarea numelor și a sloganurilor, mecanismele rămân aceleași, iar promisiunile făcute în campanie sunt înlocuite de aceeași competiție pentru funcții, contracte și influență.
În cele din urmă, singurul lucru care a contat cu adevărat a fost votul cetățeanului, folosit pentru a înclina balanța în favoarea unei tabere. După încheierea confruntării electorale însă, cetățeanul revine, de regulă, în postura de simplu spectator, în timp ce noua putere începe să reproducă aceleași practici pe care le condamnase atunci când se afla în opoziție. Tocmai această continuitate explică de ce încrederea în instituții și în clasa politică se erodează constant: nu pentru că oamenii ar respinge democrația, ci pentru că văd prea des cum competiția politică se reduce la o luptă pentru controlul resurselor publice, în timp ce interesul cetățeanului rămâne, de cele mai multe ori, doar un argument de campanie.
