Democrația funcționează pe baza votului și a respectării regulilor asumate, nu pe baza ultimatumurilor. Atunci când s-a constituit coaliția autointitulată „pro-europeană”, formată din PSD, PNL, USR și UDMR, unul dintre pilonii acordului politic a fost rotația funcției de prim-ministru: doi ani pentru PNL și doi ani pentru PSD. Un asemenea angajament trebuia să ofere stabilitate și predictibilitate guvernării.
Ulterior însă, PSD a declarat că nu mai acceptă colaborarea cu Ilie Bolojan, susținând că problema nu este PNL, ci persoana acestuia. Mesajul transmis atunci a fost limpede: dacă Bolojan pleacă, colaborarea poate continua. Astăzi, discursul pare să se fi schimbat. Nu mai este vorba doar despre un nume, ci despre condiționarea întregii formule de guvernare. Impresia lăsată este aceea că PSD dorește să dicteze singur regulile jocului, deși nu deține majoritatea parlamentară.
Din punct de vedere politic, aceasta ridică o întrebare legitimă: de unde pretenția de a controla necondiționat guvernarea, în condițiile în care ceilalți parteneri ai fostei coaliții însumează, împreună, o pondere parlamentară comparabilă sau chiar mai mare? Într-o democrație parlamentară, nimeni nu ar trebui să guverneze ca și cum ar fi obținut singur majoritatea absolută.
De aici apare și percepția unui șantaj politic: „acceptați condițiile noastre sau căutăm o altă majoritate”. O asemenea strategie seamănă cu negocierea unui tâlhar care îți spune că îți lasă portofelul doar dacă îi dai și ceasul. Nu mai discutăm despre compromisuri în interesul țării, ci despre folosirea stabilității politice ca monedă de schimb pentru obținerea întregii puteri executive.
Statul nu este un tort care se împarte între partide, iar bugetul public nu este masa de nuntă la care fiecare invitat își umple buzunarele înainte de a pleca acasă. Guvernarea ar trebui să fie administrarea interesului public, nu administrarea influenței politice.
Metaforic vorbind, România seamănă cu o corabie prinsă în furtună. În loc ca echipajul să tragă împreună la vâsle, unii se ceartă cine va ține cârma, de parcă marea ar fi interesată de orgoliile lor. Iar în timp ce marinarii se ceartă pe cabină, apa continuă să pătrundă în cală.
Unii susțin că orice concesie trebuie făcută pentru a împiedica apropierea PSD de AUR. Alții consideră că cedarea în fața unui ultimatum nu rezolvă problema, ci încurajează repetarea aceluiași tip de negociere și în viitor. Este o dezbatere legitimă într-o democrație și fiecare cetățean o poate judeca după propriile criterii.
Din perspectiva mea, România are nevoie de o ruptură cu vechile reflexe ale politicii tranzacționale. Dacă nu poate exista o majoritate care să guverneze pe baza unor reguli clare și respectate, atunci întoarcerea la alegători prin alegeri anticipate este o soluție prevăzută de mecanismele constituționale. Uneori, nodul gordian nu poate fi desfăcut prin negocieri fără sfârșit; trebuie tăiat.
Umorul amar al situației este că, de fiecare dată când se vorbește despre „interesul național”, primul lucru care pare să se caute nu este programul de guvernare, ci cheia de la seiful Trezoreriei. De parcă Ministerul Finanțelor ar fi devenit recepția unui hotel de lux, iar cheia camerei cu banii publici ar fi premiul cel mare al fiecărei negocieri politice.
România nu are nevoie de paznici ai seifului, ci de administratori ai interesului public. Iar diferența dintre cele două categorii este exact diferența dintre un contabil și un casier de cazinou: primul numără banii pentru instituție, al doilea îi împarte celor care stau la masa potrivită.
