Răspunsul este simplu. Pentru că PSD mă trimite cu gandul la comunism și nazism. Și pentru că am cunoscut direct (pe pielea mea, spus plastic) felul în care acționează această formațiune. Mai exact, lipsa de scrupule și lăcomia materială a unor reprezentanți ai săi m-au transformat, de două ori în viață, în victimă, doar pentru că le-am stat în calea intereselor. Am învățat atunci că, atunci când sunt amenințate privilegiile și banii, nu există limite morale. Sunt capabili să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul.
Dincolo de experiența mea personală, priviți modul în care au administrat România din 1990 până astăzi. Nu au construit o cultură a muncii, a competenței și a meritocrației, ci au încurajat capturarea patrimoniului public, risipa banului public și transformarea statului într-o sursă de îmbogățire pentru clientela de partid. Au creat o rețea politico-economică ce seamănă izbitor cu modelul oligarhic rusesc, în care prosperitatea nu depinde de valoare sau performanță, ci de apropierea de puterea politică.
Mi se spune adesea că nu au avut permanent funcția de prim-ministru. Este adevărat. Dar aceasta este o observație superficială. Puterea reală nu se rezumă la Palatul Victoria, ci la controlul administrației publice și al fluxului banilor publici. Iar aici PSD a dominat aproape neîntrerupt, prin rețeaua de primari, președinți de consilii județene și structuri administrative care au decis unde și cum se distribuie miliardele din buget.
Programe precum Anghel Saligny nu au fost doar instrumente de dezvoltare locală, ci și mecanisme prin care influența politică a fost consolidată prin controlul resurselor financiare. De aceea, pentru PSD, controlul banilor a fost întotdeauna mai important decât funcția de prim-ministru. Cât timp controlezi resursele publice, controlezi administrația, fidelizezi clientela politică și îți conservi puterea.
Tocmai de aceea asistăm astăzi la această încrâncenare. Miza reală nu este cine ocupă funcția de premier, ci cine controlează circuitul banilor publici. Iar perspectiva pierderii acestui control explică mult mai bine reacțiile PSD decât orice discurs despre interesul național sau stabilitatea guvernării.
Iar peste toate acestea se suprapune un model politic în care influența relațiilor personale pare să primeze adesea în fața competenței. PSD a fost frecvent acuzat de promovarea clientelismului și a nepotismului, prin numirea în funcții-cheie a unor persoane alese mai degrabă pe criterii de loialitate decât de merit. În același timp, politicile cu pronunțat caracter electoral au fost folosite, în opinia mea, ca instrumente de fidelizare a electoratului, în detrimentul unor reforme structurale. Toate acestea au contribuit la consolidarea unui sistem în care influența politică a ajuns să conteze mai mult decât competența, iar accesul la resursele publice a devenit un mijloc de conservare a puterii.
De asemenea, am considerat constant că menținerea influenței asupra instituțiilor statului, inclusiv prin încercări de a influența sau subordona actul de justiție, a reprezentat o componentă importantă a modului în care PSD și-a protejat rețeaua de putere. Într-un stat de drept autentic, justiția trebuie să fie complet independentă, deoarece fără această independență orice democrație riscă să fie golită de conținut.
Citind și urmărind documentare despre nazism, comunism și alte dictaturi, observ o constantă tulburătoare. Dincolo de diferențele ideologice, toate aceste regimuri au avut un numitor comun: au promovat obediența în locul competenței, impostura în locul meritocrației și loialitatea față de partid în locul respectului pentru lege. Educația autentică a devenit un pericol, justiția a fost transformată într-un instrument politic, iar drepturile individuale au fost sacrificate în numele unui presupus interes colectiv sau național.
În ultimii ani observ tot mai des și în discursul politic românesc o tendință îngrijorătoare: accentul se mută de la interesul concret al cetățeanului – protejarea drepturilor, libertăților și bunăstării sale – către invocarea unui „interes național”, formulat într-un mod atât de vag încât poate justifica aproape orice. Când acest concept devine un instrument retoric și nu rezultatul însumării intereselor cetățenilor, el riscă să transforme individul din scop al politicii în simplu mijloc precum în communism, nazism sau dictatura. În acest context, critici pot fi prezentate drept atacuri la adresa națiunii, iar încălcarea unor principii democratice poate fi justificată ca fiind necesară pentru un bine superior, abstract, dar foarte comod pentru putere.
În opinia mea, acest tip de discurs este utilizat frecvent de partide precum PSD și AUR, care invocă tot mai des „interesul național”, în timp ce problemele concrete ale cetățeanului – calitatea educației, funcționarea justiției, meritocrația, sănătatea sau administrația – sunt împinse în plan secund.
Studiind lucrările dedicate nazismului, comunismului și altor regimuri totalitare, am ajuns la concluzia că tragediile secolului XX nu s-au născut doar din ideologii diferite, ci din mecanisme de guvernare aproape identice. Tocmai acest lucru l-a observat Hannah Arendt în „Originile totalitarismului”: esența totalitarismului nu este doctrina, ci distrugerea individului prin subordonarea tuturor instituțiilor unui singur centru de putere. Când legea încetează să mai limiteze puterea și devine un simplu instrument al acesteia, statul de drept moare, chiar dacă instituțiile continuă să existe formal. Clădirile tribunalelor rămân în picioare, funcțiile sunt ocupate, procedurile sunt respectate în aparență, însă spiritul justiției dispare treptat. Dar tot mai des întâlnim situații în care omul obișnuit se lovește de proceduri birocratice sufocante, de costuri prohibitive, de termene excesive sau de o aparentă lipsă de interes a instituțiilor chemate să-i apere drepturile.
Cetățeanul nu mai este tratat ca titular al unor drepturi care trebuie apărate, ci ca un simplu obiect administrativ, obligat să se conformeze unor mecanisme pe care nu le poate influența și pe care adesea nici nu le înțelege, practic o piesă lipsită de importanță în raport cu interesele celor care dețin puterea.
În același timp, se consolidează percepția că justiția funcționează cu viteze diferite: una pentru cetățeanul obișnuit și alta pentru oamenii puterii, pentru rețelele de influență și pentru clientela politică. Chiar și atunci când instituțiile își păstrează forma și discursul oficial rămâne unul despre independență și legalitate, efectul practic poate fi transformarea justiției într-un mecanism de conservare a puterii, mai degrabă decât într-un instrument de control al acesteia. Iar în momentul în care cetățeanul ajunge să creadă că legea nu îl mai protejează, ci îi protejează pe cei aflați în poziții privilegiate, fundația morală a statului de drept începe să se fisureze. În asemenea condiții, justiția încetează să mai fie arbitrul imparțial dintre stat și cetățean și riscă să devină o componentă a mecanismului de conservare a puterii, având ca principal scop protejarea clasei politice și a clientelei acesteia.
Or, în acest sens, istoria ne arată că marile derive autoritare nu au început atunci când tribunalele au dispărut, ci atunci când acestea au continuat să existe doar ca decor instituțional, în timp ce spiritul justiției era golit treptat de conținut. De aceea, adevăratul pericol nu este absența instituțiilor, ci transformarea lor în simple instrumente de legitimare a unor raporturi de putere care nu mai servesc cetățeanul, ci pe cei care controlează resursele politice și economice ale statului.
Exact asta Hannah Arendt observa: că una dintre caracteristicile regimurilor care alunecă spre autoritarism este transformarea instituțiilor din gardieni ai cetățeanului în gardieni ai puterii. În acel moment, legea nu mai reprezintă o limită impusă guvernanților, ci o armă utilizată selectiv împotriva adversarilor și un scut oferit apropiaților. Egalitatea în fața legii devine o ficțiune, iar cetățeanul începe să perceapă statul nu ca pe garantul drepturilor sale, ci ca pe o structură ostilă, asupra căreia nu mai exercită niciun control real.
Acesta este unul dintre cele mai sigure semnale de alarmă ale degradării unei democrații: momentul în care oamenii nu mai au încredere că dreptatea poate fi obținută prin instituții și încep să creadă că rezultatul depinde de relații, influență, apartenență politică sau protecția unor grupuri privilegiate. Când cetățeanul de rând se simte neputincios în fața statului, iar omul conectat la putere se simte deasupra lui, statul de drept nu mai există decât ca formulă constituțională, nu ca realitate trăită.
Arendt observa că totalitarismul are nevoie de mase dezrădăcinate, de propagandă permanentă și de înlocuirea adevărului cu ficțiuni convenabile puterii. „Subiectul ideal al dominației totalitare nu este nazistul convins sau comunistul convins, ci omul pentru care distincția dintre adevăr și minciună a încetat să mai existe.” Această observație este la fel de actuală astăzi ca în urmă cu șapte decenii.
Karl Popper avertiza, în Societatea deschisă și dușmanii ei, că libertatea nu este distrusă dintr-o singură lovitură, ci prin degradarea treptată a instituțiilor și prin concentrarea puterii în mâinile unor grupuri care pretind că dețin monopolul adevărului. În același sens, Raymond Aron arăta că regimurile totalitare, indiferent de culoarea lor ideologică, transformă politica într-o religie seculară, în care partidul nu mai poate greși, iar critica devine o formă de trădare.
Leszek Kołakowski, după experiența directă a comunismului, descria sistemul ca fiind unul în care minciuna devine fundamentul administrației, iar competența este sacrificată în favoarea loialității. Nu valoarea profesională este criteriul promovării, ci obediența. În asemenea sisteme, meritocrația este un pericol, iar impostura devine politică de stat.
Toți acești autori converg spre aceeași concluzie: totalitarismul nu începe cu lagărele sau cu teroarea generalizată. El începe în clipa în care instituțiile sunt ocupate de oameni aleși pentru fidelitate, nu pentru competență; când educația este slăbită pentru a produce conformism, nu gândire critică; când justiția este presată să servească puterea, iar propaganda substituie dezbaterea.
Niciun regim totalitar nu s-a consolidat prin promovarea elitelor autentice. Dimpotrivă, a avut nevoie de oameni mediocri, dependenți de putere, dispuși să execute ordine fără spirit critic. Meritocrația reprezintă o amenințare pentru orice sistem construit pe clientelism, deoarece oamenii competenți sunt greu de controlat și pun întrebări incomode.
Privind spre România de astăzi, nu afirm că trăim într-o dictatură și nici că istoria se repetă identic. Istoria nu se copiază, dar mecanismele prin care este erodată o democrație seamănă adesea între ele. Atunci când un partid își construiește puterea prin demagogie, populism, manipularea ignoranței, cultivarea dependenței de stat, nepotism, promovarea imposturii, subordonarea instituțiilor și atacuri constante la adresa meritocrației, apar simptome care ar trebui să îngrijoreze orice cetățean.
Cea mai mare greșeală este să credem că libertatea se pierde peste noapte. În realitate, ea este erodată lent, prin normalizarea incompetenței, prin compromiterea educației, prin transformarea justiției într-un instrument al influenței politice și prin înlocuirea criteriului valorii cu cel al fidelității. O societate în care impostura devine regulă, iar competența excepție își pregătește singură declinul.
Privind spre România, acesta este motivul pentru care mă îngrijorează modul în care PSD și-a construit, în opinia mea, propria elită administrativă. De prea multe ori, miniștri, șefi de agenții, conducători ai companiilor de stat sau membri ai consiliilor de administrație par selectați nu în urma unei competiții a valorii, ci pe criteriul obedienței politice și al apartenenței la rețeaua de influență a partidului. Pentru multe dintre aceste numiri, experiența profesională remarcabilă, performanța demonstrată în mediul privat sau rezultatele excepționale în administrație nu par să fi reprezentat criterii decisive.
Acesta este, poate, cel mai grav semnal de alarmă. Când fidelitatea față de partid devine mai importantă decât competența, administrația încetează să mai urmărească interesul public și începe să servească interesele grupului care controlează puterea. Exact acest mecanism a fost identificat de Hannah Arendt ca fiind una dintre premisele degradării instituțiilor: puterea preferă oamenii obedienți celor competenți, deoarece primii execută ordine, iar cei din urmă pun întrebări.
Declinul unui stat nu începe atunci când economia intră în criză, ci atunci când mediocritatea este ridicată la rang de virtute, iar competența devine un inconvenient. Din acel moment, instituțiile continuă să funcționeze doar în aparență, însă în interiorul lor criteriul profesional este înlocuit de clientelism, nepotism și loialitate politică. Iar aceasta nu mai este doar o problemă de guvernare, ci una care pune sub semnul întrebării însăși calitatea democrației.
Acesta este semnalul de alarmă pe care ar trebui să-l înțelegem. Pericolul nu începe odată cu instaurarea unei dictaturi, ci în momentul în care acceptăm ca narcisismul, aroganța, incompetența și clientelismul să devină criterii de guvernare. Istoria ne arată că marile tragedii politice nu au fost posibile doar din cauza unor lideri lipsiți de scrupule, ci și pentru că prea mulți oameni au ajuns să considere impostura ceva firesc, iar meritocrația un inconvenient.
