A rămâne normal într-o societate care pare să-ți testeze zilnic limitele nu mai este o stare firească, ci un act de voință. Devine, paradoxal, o formă de rezistență tăcută. Pentru că, atunci când simți că fiecare interacțiune – de la ghișeul instituției publice până la contractul cu un furnizor de servicii – ascunde o tentativă de a te înșela, de a te taxa în plus sau de a-ți lua ceva fără să-ți dea înapoi echivalentul, apare inevitabil întrebarea: mai are sens să rămâi corect într-un sistem construit pe o corectitudine mimată?
Imoralitatea generalizată nu se mai manifestă brutal, ca în vremuri primitive, ci rafinat, birocratic și uneori chiar legal. Nu mai e nevoie de tâlhari cu mască, pentru că există contracte cu litere mici. Nu mai e nevoie de forță, pentru că există dependență: de utilități, de sistem, de reguli schimbate peste noapte. Statul, care ar trebui să fie garantul echilibrului, devine adesea primul jucător într-un joc în care regulile sunt făcute pentru a fi ocolite sau reinterpretate. Iar cetățeanul, prins între obligații și neputință, ajunge să se adapteze nu la normalitate, ci la abuz.
Într-un asemenea climat, tentația de a coborî standardele morale este uriașă. Dacă „toți fac la fel”, de ce ai rămâne tu corect? Dacă ești înșelat constant, de ce să nu înveți să înșeli la rândul tău? Aici se produce ruptura cea mai periculoasă: nu între cetățean și stat, ci în interiorul individului. Pentru că, în momentul în care accepți că imoralitatea este regula jocului, ai pierdut mai mult decât bani sau drepturi – ai pierdut reperul interior.
Și totuși, există o formă de supraviețuire care nu presupune capitularea morală. Ea nu constă în naivitate, ci în luciditate. În a înțelege mecanismele, fără a le adopta. În a-ți păstra un nucleu de valori care nu depind de context, chiar dacă asta te costă. Poate că nu vei câștiga la fel de mult, poate că vei fi considerat „prost” într-o lume a descurcăreților, dar vei păstra ceva esențial: coerența cu tine însuți.
Normalitatea, în astfel de vremuri, nu mai înseamnă confort. Înseamnă echilibru în mijlocul dezechilibrului. Înseamnă să nu lași mizeria din jur să devină standard interior. Și, poate cel mai greu, înseamnă să continui să crezi că există o diferență reală între a trăi și a te descurca.
Pentru că o societate în care toți „se descurcă” este, în fond, o societate în care nimeni nu mai trăiește cu adevărat.
