Există un moment aproape imperceptibil în care iluziile nu mai sunt simple speranțe, ci devin idoli. Le urcăm pe un piedestal, iar fără să ne dăm seama începem să ne închinăm lor cu o devoțiune aproape religioasă. Din acel moment, dezamăgirea nu mai este o posibilitate, ci o certitudine care doar își așteaptă momentul.
Visăm adesea cu ochii deschiși, făcând abstracție de lumea reală. Ne retragem, discret, într-o realitate paralelă pe care o construim în mintea noastră, ca pe o scenografie interioară. În această lume imaginară, oamenii sunt mai buni, mai inteligenți, mai loiali decât sunt în realitate. Acolo apar acele personaje în care proiectăm, cu o generozitate aproape naivă, toate dorințele și speranțele noastre.
Investim în aceste proiecții o cantitate uriașă de energie: timp, emoție, atenție. Ridicăm oameni obișnuiți la rangul de ființe excepționale, le atribuim virtuți pe care poate nici ei nu și le-au imaginat vreodată. Îi transformăm, fără să vrem, în personaje ideale, în figuri aproape providențiale.
Iar când realitatea, cu banalitatea ei inevitabilă, își face apariția, dezamăgirea este pe măsură. Nu pentru că acei oameni ar fi devenit mai mici, ci pentru că noi îi făcusem, în imaginația noastră, mult mai mari decât erau.
Acest mecanism devine și mai vizibil în relațiile dintre bărbat și femeie. Acolo iluziile lucrează cu o forță aproape hipnotică. Fiecare proiectează asupra celuilalt propriile dorințe, propriile nevoi, propriile fantasme. La început, această proiecție funcționează ca o vrajă reciprocă. Dar vraja nu poate dura la infinit. Într-o zi, inevitabil, realitatea începe să se infiltreze în poveste. Imperfecțiunile ies la suprafață, idolul începe să crape, iar piedestalul pe care l-am construit cu atâta entuziasm începe să se clatine.
Paradoxul este că experiența nu ne vindecă întotdeauna de această slăbiciune. Ar trebui să devenim mai lucizi după fiecare dezamăgire. Și totuși, mecanismul se repetă. Construim alte iluzii, ridicăm alte piedestale, investim alte speranțe.
Undeva, într-un colț încăpățânat al sufletului, rămâne mereu credința că, de data aceasta, poate totuși va apărea acea ființă rară care va confirma toate visele noastre.
Dar adevărul este mai simplu și mai incomod: de cele mai multe ori nu oamenii ne dezamăgesc, ci iluziile pe care le-am construit despre ei.
Poate că iluziile nu sunt o slăbiciune a omului, ci singura lui formă de apărare împotriva lucidității absolute.
