În România, mila față de săraci se măsoară în metri cubi de beton turnați în propria curte. Cu cât vila e mai mare, cu atât compasiunea e mai adâncă. E un fel de corelație morală inversă: crește averea, crește și grija pentru „cei nevoiași” — dar exclusiv în discursuri.
Domnul Simonis pare să fi înțeles perfect mecanismul. Nu poți vorbi despre suferința poporului dintr-un apartament banal. Nu dă bine. Nu inspiră. Nu are greutate. În schimb, o vilă zdravănă, cu gard cât zidul Berlinului și finisaje de parcă ar aștepta vizita unui șeic rătăcit prin Banat — asta da platformă morală! De acolo, vocea pentru „defavorizați” capătă ecou.
Și, inevitabil, vine întrebarea aia obraznică, pe care nimeni n-o pune oficial, dar o gândește toată lumea: din ce, frate, din ce?!
Din salariu de bugetar? Din economii făcute cu sandviș de acasă și concedii la Băile Herculane? Din bonuri de masă transformate, printr-un miracol contabil, în marmură italiană?
Sau din acea specie autohtonă de venituri, care nu apar în declarații, dar apar în fundații? Banii care nu lasă urme pe hârtie, dar lasă vile în picioare. Banii care nu există, dar se văd.
Pentru că, sincer, când vezi asemenea construcții răsărind din leafa publică, nu mai e nevoie de procurori. Îți vine să cauți extraterestrul contabil care a făcut minunea. Sau, mai realist, traseul clasic: contract public → băiat deștept → comision discret → investiție personală. Simplu, elegant, românește.
Dar partea cea mai savuroasă abia acum vine: discursul despre „investiții”.
Sunt obsedați de cuvântul ăsta. Investiții peste tot! Drumuri, poduri, autostrăzi… și, desigur, reședințe personale de nivel strategic. Pentru că, nu-i așa, trebuie să investești în tine înainte să investești în țară. E o formă de patriotism interior.
Și apoi îi vezi la televizor, cu fețe grave, explicând cum trebuie ajutați pensionarii, cum trebuie sprijiniți cei vulnerabili, cum bugetul e sub presiune…
Iar în spate, dacă ai da zoom, probabil ai vedea piscina reflectând perfect grija lor pentru popor.
Asta nu mai e ipocrizie.
E performanță.
E nivelul la care nu doar că minți — dar minți dintr-un palat și ai pretenția să fii crezut de cei care abia își plătesc întreținerea.
În România, baronii nu mai fură pe ascuns.
Construiesc demonstrativ.
Iar când îi întrebi de unde — îți vorbesc despre „investiții”.
Corect.
Au investit.
Doar că nu în țară. În ei.
sursa foto: sursadevest.ro
