În România se duce, de ani buni, o luptă surdă, aproape „la baionetă”, între două viziuni morale complet opuse.
Pe de o parte se află produsul tipic al vechii școli ideologice marxiste: indivizi formați într-un sistem în care moralitatea nu conta, iar singura limită reală era litera legii — și aceea interpretată cu elasticitatea necesară supraviețuirii politice. În această cultură administrativă, minciuna, manipularea și demagogia nu sunt defecte morale, ci instrumente de lucru.
Pe de altă parte, există curentul „anti-marxist”, în care se regăsește majoritatea intelectualilor din România. Aceștia, prin configurația educației lor și prin statutul de repere fundamentale ale culturii, ar trebui să fie promotorii moralei autentice. Ei vor să se rupă de vechile cutume, să sancționeze minciuna și ipocrizia și să impună un standard etic real.
Însă paradoxul amar: mulți dintre acești intelectuali rămân, în mod surprinzător, ancorați în mentalități retrograde. Pretind reformă și progres, dar reproduc subtil aceleași reflexe de oportunism și conformism care definesc vechiul aparat administrativ. Mai mult, deși monopolul adevărului se află la clasa intelectuală, lipsa educației generale face ca minciuna să predomine în societate.
Astfel, România trăiește un conflict profund: între impostura birocratică, moștenită din reflexele marxismului, și idealul moral al intelectualilor. Și totuși, deocamdată, moralitatea pierde în fața vicleniei cotidiene, iar impostura continuă să fie norma de funcționare a statului.
