Am înțeles târziu că oamenii nu cer fericire de la stat. Cer doar un lucru mult mai modest: predictibilitate. Posibilitatea de a-și proiecta viața fără teama că regulile se vor schimba peste noapte, că munca va deveni inutilă, că educația nu va mai conta. Predictibilitatea este forma minimă de siguranță fără de care libertatea devine o abstracțiune.
Poate de aceea integrarea României în Schengen a fost, pentru mine, mai mult decât un obiectiv tehnic sau geopolitic. Am văzut-o ca pe o șansă istorică de normalizare. Am sperat că va forța o disciplinare a statului, o retragere a lui din economie, o eliminare a imposturii, o reașezare a competiției pe baze corecte. Că va aduce ceea ce ne lipsește cronic: reguli clare, stabile, aplicabile tuturor.
Realitatea m-a obligat la o constatare amară
În loc ca integrarea să schimbe fața României în bine, a scos la suprafață rezistența disperată a structurilor arhaice. Un exemplu edificator: deși ne-am integrat în Schengen, în loc ca economia sa se replieze pe concurenta libera, în 2025, salariile nesimțite la societățile cu capital de stat – majoritatea falimentare – s-au dublat și triplat, în timp ce deficitul bugetar atinsese un record istoric, 9% din PIB. Astfel, integrarea în Schengen, care ar fi putut să normalizeze lucrurile, a scos la suprafață rezistența disperată a structurilor arhaice: aceleași care, de decenii, trăiesc din haos legislativ, improvizație, excepții și dedicații. În loc să se retragă, statul s-a extins. În loc să devină arbitru, a rămas jucător. În loc să producă predictibilitate, a adâncit nesiguranța.
Astăzi trăim probabil cea mai gravă instabilitate legislativă din ultimii șaptezeci de ani. Legi schimbate continuu, ordonanțe de urgență ca instrument de guvernare, norme rescrise în interesul unor grupuri de putere. Legea nu mai este un reper, ci un teritoriu negociabil. Nu mai protejează, ci expune.
Această lipsă de predictibilitate nu este un accident, ci un mecanism. Legislația modificată în favoarea grupurilor de interese generează inevitabil corupție, nepotism, hoție și abuz. Într-un asemenea sistem, munca și educația nu mai garantează nimic. Cariera devine contingentă, iar traiul decent – o loterie. Competența ajunge o vulnerabilitate, iar obediența – o strategie de supraviețuire.
Paradoxal, comunismul, deși opresiv, înțelesese importanța predictibilității. A suprimat libertatea, dar a oferit stabilitate minimă: loc de muncă, acces la educație, un traseu social relativ coerent. Pentru cei valoroși și merituoși, școala era o cale reală de afirmare. Stabilitatea era săracă, rigidă, dar consecventă. De aici nostalgia de azi: nu pentru dictatură, ci pentru sentimentul că viața nu era o loterie permanentă.
Postcomunismul a promis libertate, dar a livrat haos normativ. Iar haosul produce frică. Hannah Arendt avertiza că acolo unde legea își pierde caracterul universal, politica încetează să mai fie un spațiu al acțiunii comune și devine un mecanism de dominație. Nu mai este nevoie de represiune: arbitrariul este suficient.
Consecințele sunt vizibile. Exodul forței de muncă tinere nu este doar economic, ci profund moral. Tinerii pleacă nu doar pentru salarii mai mari, ci pentru predictibilitate. Pentru certitudinea că efortul are sens, că regulile nu se schimbă în funcție de interese obscure. Cei care rămân trăiesc într-o frustrare cronică, care explodează în spațiul virtual. Rețelele sociale sunt pline de revoltă, sarcasm și furie – simptomele unei generații bulversate, fără scop, fără direcție, fără repere.
Erich Fromm ar numi acest proces „fuga de libertate”. Când libertatea nu este susținută de reguli stabile, oamenii nu mai caută drepturi, ci protecție. Nu mai cer justiție, ci apartenență. Așa se explică menținerea PSD, care oferă o falsă stabilitate prin rețele clientelare, și apariția AUR, care capitalizează furia și insecuritatea, oferind certitudini emoționale în loc de soluții reale.
Ambele sunt produse ale aceluiași eșec: capturarea legii. Ambele se hrănesc din lipsa de predictibilitate și nu au niciun interes real să o elimine. Structurile care au ucis predictibilitatea se agață de putere chiar cu prețul distrugerii oricărei șanse de redresare. Pentru ele, viitorul este negociabil; privilegiile, nu.
Poate cea mai dureroasă concluzie a acestei experiențe este aceasta: o societate nu se prăbușește doar din cauza hoției, ci din cauza refuzului de a renunța la puterea construită pe haos.
Fără predictibilitate legislativă, libertatea rămâne un slogan. Fără reguli stabile, concurența este o ficțiune. Iar fără curajul de a demonta structurile care trăiesc din instabilitate, nici Schengen, nici Uniunea Europeană, niciun context extern nu pot salva România.
Singura șansă reală rămâne refacerea caracterului universal al legii. Fără excepții, fără dedicații, fără improvizații. Abia atunci viitorul poate redeveni un orizont, nu o amenințare.
Poate cea mai dureroasă diferență dintre atunci și acum este aceasta: acum douăzeci de ani priveam viitorul cu speranță. Aveam un reper. Modelul european funcționa ca promisiune morală și instituțională. Credeam că, odată integrați, regulile vor deveni clare, impostura va fi marginalizată, iar competența va avea, în sfârșit, o șansă reală. Viitorul părea imperfect, dar deschis.
Astăzi, privesc viitorul cu teamă
Nu pentru că nu am avea resurse, oameni inteligenți sau potențial. Ci pentru că aproape totul a fost virusat de o clasă politică devenită expresia pură a lăcomiei și cinismului lumii interlope. O clasă politică lipsită de scrupule, care operează nu în logica interesului public, ci a capturii totale: a statului, a legii, a economiei și, în cele din urmă, a speranței.
Ceea ce altădată era excepție a devenit regulă. Corupția nu mai este o deviație, ci un mod de funcționare. Nepotismul nu mai scandalizează, ci structurează instituții. Hoția nu mai este rușinoasă, ci admirată ca „descurcăreală”. Într-un asemenea climat, predictibilitatea nu are cum să existe, iar viitorul nu poate fi decât o sursă de anxietate.
Dar poate cel mai grav fapt este altul: justiția, acel pilon menit să echilibreze societatea, să limiteze abuzul și să redea încrederea, a ajuns ea însăși o castă. O lume închisă, autoreferențială, în care morala a devenit facultativă și a fost înlocuită, treptat, cu interesul material. Nu în totalitate, nu uniform, dar suficient cât să distrugă încrederea publică.
Când cetățeanul nu mai crede nici în lege, nici în justiție, nici în merit, societatea intră într-o zonă periculoasă. Nu mai funcționează pe bază de reguli, ci de instincte. Iar instinctul dominant devine frica: frica de viitor, frica de nedreptate, frica de inutilitatea efortului.
De aici pleacă exodul, frustrarea, radicalizarea. De aici se nasc revoltele sterile, furia fără direcție, refugiul în identități primitive și soluții iluzorii. Nu pentru că oamenii ar fi devenit mai răi, ci pentru că sistemul a devenit ostil normalității.
Poate acesta este adevărul cel mai greu de acceptat: o societate nu moare atunci când își pierde bogăția, ci atunci când își pierde reperele morale și predictibilitatea. Când munca, educația și onestitatea nu mai sunt strategii viabile de viață.
Dacă acum douăzeci de ani speranța era rațională, astăzi teama este, din păcate, lucidă. Iar fără o refondare profundă a legii, a justiției și a sensului moral al puterii, viitorul nu va mai fi un orizont de construcție, ci doar un spațiu de evitare.
