Opinia ca zgomot și informația ca excepție!

Trăim într-o epocă paradoxală: niciodată informația nu a fost mai accesibilă și niciodată adevărul nu a fost mai greu de distins. Motivul este simplu și, tocmai de aceea, ignorat: pe rețelele sociale nu circulă informații, ci opinii. Iar opiniile, spre deosebire de informații, nu sunt obligate să respecte nici realitatea, nici logica, nici adevărul. Ele exprimă, cel mult, nivelul de înțelegere al celui care le emite.
      În majoritatea cazurilor, aceste opinii provin de la indivizi incapabili să raționeze critic. Nu pentru că ar fi neapărat rău intenționați, ci pentru că nu au instrumentele intelectuale necesare. Ei nu transmit ceea ce știu, ci ceea ce cred că au înțeles. Iar între cele două există o prăpastie enormă. Astfel, rețelele sociale devin o imensă cameră de rezonanță a confuziilor personale, unde emoția ține loc de argument, iar convingerea subiectivă este confundată cu certitudinea factuală.
      În acest vacarm de păreri, a selecta informația reală devine un exercițiu de supraviețuire intelectuală. Ai nevoie de discernământ, de simț analitic, de capacitatea de a pune întrebări incomode: cine spune asta? pe ce se bazează? ce interese sunt în joc? ce lipsește din această poveste? Fără aceste filtre, omul devine un simplu receptor pasiv, manipulabil, ușor de împins dintr-o indignare în alta, dintr-o frică în alta, dintr-o certitudine falsă în alta și mai falsă.
      În acest context, rolul educației este esențial. Școala nu ar trebui să producă doar indivizi informați, ci oameni capabili să gândească. Nu să memoreze, ci să analizeze. Nu să repete, ci să compare. Nu să creadă, ci să verifice. Din păcate, educația formală a eșuat adesea tocmai în această misiune fundamentală. A produs diplome, nu criterii. Titluri, nu discernământ. Iar un individ educat doar formal este adesea mai periculos decât unul needucat, pentru că are iluzia competenței.
      Mass-media oficială ar fi trebuit să funcționeze ca un baraj împotriva acestui haos. Ca un filtru. Ca o instanță de validare a faptelor. În realitate, în goana disperată după audiență, validare și recunoaștere, o mare parte a presei a abandonat morala și deontologia profesională. A coborât în arena rețelelor sociale și joacă același joc stupid: titluri senzaționaliste, simplificări grosolane, emoție ieftină, polarizare și scandal permanent.
      Diferența dintre jurnalism și postarea de Facebook a devenit, în multe cazuri, pur formală. Nu mai este una de fond, ci doar de ambalaj. Iar când mass-media repetentă la etică legitimează zgomotul, manipularea devine sistemică, nu accidentală.
      Rezultatul este o societate confuză, isterizată, fragmentată, în care opiniile țin loc de adevăr, iar adevărul este perceput ca o opinie printre altele. O lume în care cel care strigă mai tare pare mai credibil decât cel care argumentează.
      În fața acestei degradări, singura formă reală de rezistență rămâne gândirea critică individuală. Nu rețelele, nu influencerii, nu televiziunile, ci capacitatea fiecăruia de a refuza manipularea, de a suspenda judecata, de a căuta surse, de a accepta complexitatea. Este un efort incomod, dar necesar. Pentru că acolo unde tobele opiniilor bat mai tare decât faptele, adevărul nu dispare – doar devine greu de auzit.