Nu-mi plac statisticile triumfaliste care n-au nicio legătură cu nivelul de trai. Mă dezgustă. Și, mai grav, îmi răscolesc amintiri din epoca comunistă, când – deși aveam buzunarele goale și galantarele goale – ni se spunea, cu mândrie oficială, că economia românească e „printre primele din lume”.
Se pare că n-am renunțat la acest tip de manipulare. Doar l-am modernizat.
Presa favorabilă Guvernului Bolojan a trecut, în ultimele săptămâni, la un discurs triumfalist-demagogic, anunțând cu emfază:
– încasările din TVA au crescut cu aproximativ 30% față de aceeași perioadă a anului trecut;
– cheltuielile cu salariile din administrația publică au scăzut (aproape inimaginabil în ultimii 10 ani);
– avem „cea mai bună lună de absorbție a fondurilor europene de la aderarea la UE”.
Pentru a-și consolida credibilitatea, ni se aruncă replica finală, menită să închidă orice dezbatere: „Acestea nu sunt opinii. Sunt date.”
Perfect adevărat. Sunt date. Dar datele pot minți mai elegant decât propaganda, atunci când sunt scoase din context.
Hai să le luăm pe rând.
1. Creșterea încasărilor din TVA – miracol sau aritmetică elementară?
Principala „cauză” a creșterii încasărilor din TVA este una banală:
creșterea cotei de TVA de la 19% la 21%.
A doua cauză este hiperinflația. Prețurile au crescut, în multe cazuri, cu 50–100%. TVA-ul se aplică la preț, nu la bunăstare. Când prețurile explodează, explodează și TVA-ul – chiar dacă oamenii cumpără mai puțin.
A treia cauză este creșterea nominală a PIB-ului, care, în condiții de inflație mare, este inevitabilă.
În aceste condiții, a pune creșterea TVA pe seama „îmbunătățirii colectării” sau a „eficienței combaterii evaziunii” înseamnă să ne furăm singuri căciula. Sau, mai direct, să ne mințim.
România continuă să colecteze puțin peste 66% din TVA-ul teoretic datorat. Restul se pierde exact unde se pierdea și înainte: în evaziune mare, în optimizări „creative”, în zonele protejate politic. Acolo unde ANAF-ul nu ajunge și, mai ales, nu e lăsat să ajungă.
2. Scăderea cheltuielilor cu salariile – reformă sau amputare selectivă?
Da, cheltuielile cu salariile din administrația publică au scăzut.
Dar unde au scăzut?
Au fost tăiate salariile și sporurile funcționarilor care muncesc, nu ale sinecuriștilor.
Au fost afectați cei din administrația de execuție, din învățământ, din sănătate. Nu „sectorul privat al statului”: agențiile inutile, institutele de cercetare-fantomă, consiliile de administrație, structurile de forță sau clientelele politice.
Cu alte cuvinte, statul a făcut exact ce știe mai bine:
a tăiat de la cei mulți și vulnerabili, nu de la cei puțini și privilegiați.
Rezultatul?
Servicii publice mai proaste pentru cetățeni, demotivare, exod profesional și o administrație și mai slabă. Nu reformă. Ci degradare.
3. „Cea mai bună lună de absorbție a fondurilor europene” – slogan fără substanță
Nici această afirmație nu stă în picioare. Statisticile reale arată că România continuă să aibă probleme structurale majore în absorbția fondurilor europene: proiecte prost pregătite, blocaje administrative, licitații contestate, capacitate instituțională slabă.
O lună bună nu înseamnă o tendință. Iar a vinde excepția drept regulă este un truc vechi, nu un argument.
Indicatorii care nu pot fi cosmetizați
Dincolo de „laptele și mierea” din comunicatele guvernamentale, doi indicatori ne țin cu picioarele pe pământ:
– deficitul bugetar nu va fi sub 8% din PIB;
– rata inflației este peste 12%, ceea ce înseamnă scădere brutală a nivelului de trai.
Asta este realitatea. Restul sunt ambalaje.
Adevărul incomod: colapsul n-a fost evitat, doar amânat
În aceste condiții, rezultatele prezentate triumfalist de Guvernul Bolojan nu rezolvă fondul problemei.
Ai crescut taxele.
Ai tăiat venituri.
Și totuși, deficitul rămâne uriaș.
Mai mult, pentru a-l ține sub control pe termen scurt, ai generat o inflație catastrofală, care a transferat costul ajustării exclusiv pe umerii populației.
Nu există niciun motiv de entuziasm. Cel mult, putem spune că Guvernul Bolojan a reușit să evite colapsul imediat. Nu definitiv. L-a amânat. Pentru că nu a eliminat cauzele reale ale deficitului. Și, foarte probabil, știe că nu le poate elimina.
De aceea a trecut la „planul B”, bine-cunoscut în politica românească:
manipularea electoratului prin lozinci statistice, exact în stil PSD.
Ce NU se spune presa aservita. Nu se spune nimic despre:
– de ce colectăm doar 66% din TVA;
– de ce nu se închid „firmele private ale statului” cu pierderi cronice;
– de ce nu există o lege reală a salarizării unitare, fără lefuri de 5.000 de euro la stat;
– de ce pensiile speciale rămân intacte (toate, nu doar ale justiției);
– de ce jaful din programe precum Anghel Saligny continuă;
– de ce achizițiile publice sunt în continuare o sursă de drenare a banului public;
– de ce există mii de consilii de administrație inutile;
– de ce primăriile, CJ-urile și instituțiile de asistență socială sunt suprapopulate cu funcționari care „se calcă pe picioare”.
Tăcere totală.
Responsabilitatea politică – colectivă, nu selectivă.
Da, PSD poartă o responsabilitate istorică pentru rigiditatea acestui sistem. Ani de zile a construit o rețea de privilegii: pensii speciale, agenții suprapopulate, mecanisme de protecție pentru grupuri de interese. De fiecare dată când s-a pus problema reformei reale, PSD a amânat, a diluat sau a sabotat.
Dar să fim corecți până la capăt: nici PNL, nici PD, nici PDL, nici UDMR, nici măcar USR nu au schimbat fundamental acest sistem. Au fost complici. Unii activ, alții prin lașitate.
Concluzie
Să închei anul cu un deficit de peste 8% din PIB, după ce ai cocoșat populația cu taxe și ai tăiat venituri, nu este performanță. Este eșec mascat în statistici.
Adevărul crud este acesta: statul român nu s-a reformat, ci doar și-a cumpărat timp. Iar timpul a fost plătit, ca de obicei, de cetățean.
Restul sunt lozinci.
