Vrei să fugi, să te ascunzi, să evadezi, să ocolești prezentul și realitatea? Teoretic, da. Practic, imposibil. Oricât ai încerca să spui „nu mă interesează”, tot ce se întâmplă te afectează. Ignorarea realității e ca și cum ai pune o plasă de țânțari peste un vulcan: aparent te protejează, dar lava tot curge.
Dacă tu nu te implici, dacă eu nu mă implic, dacă el nu se implică… câștigă mediocritatea, diletantismul și autocrația. Astea știu să mobilizeze ignorantul mai bine decât orice campanie electorală sofisticată. Iar ignorantul – chiar fără să vrea – îți decide soarta. Exact asta se întâmplă de 36 de ani în România: fie că vorbim de privatizările haotice din anii ’90, sinecurile politice, controalele fiscale selective sau „reformele” cosmetice, pasivitatea colectivă permite perpetuarea abuzului și a prostiei organizate.
Statisticile arată că peste 45% din cetățeni consideră că a nu participa la viața publică este o formă de „sancțiune” a clasei politice. Minunat! Problema e că această „sancțiune” se întoarce ca un bumerang: exact cei care ar trebui sancționați prosperă, pentru că o masă de oameni pasivi le face treaba gratis. Dacă peste jumătate dintre cei care se abțin de la vot ar folosi rațiunea și ar vota, PSD-ul nu ar mai avea majoritate zdrobitoare, AUR n-ar mai conta, iar PNL ar fi obligat să iasă din blatul clientelei politice. Dar nu o fac. Și așa, ignoranța devine complicitate.
Iresponsabilitatea colectivă este hrana favorita a escrocilor. Exact ca în 1948, când comuniștii au prosperat pe indiferența și frica oamenilor, astăzi lideri ca Sorin Grindeanu, Olguta Vasilescu, în continuare Marcel Ciolacu in pozitia de nou baron, George Simion sau chiar unii miniștri PNL manipulează frica, banii publici și percepția publică pe aceeași pasivitate. Ignoranța, comoditatea sau falsa impresie că „nu contează ce fac eu” devin instrumente de putere mai eficiente decât orice lege.
Privind scenele politice recente, nu e nevoie de imaginație: avem miniștri care se pierd în propriile declarații contradictorii, parlamentari care votează doar după cum le dictează liderii de partid, primari care transformă banul public în „fond personal” și partide care vând iluzii în loc de programe. Și toate acestea prosperă pentru că majoritatea alegătorilor preferă televizorul și scroll-ul pe Facebook în locul implicării.
Schimbarea nu vine din ignoranță, ci din implicare. Să participi nu înseamnă doar să mergi la vot – înseamnă să urmărești deciziile politice, să te informezi, să critici, să ceri transparență și responsabilitate. Este singura modalitate de a rupe ciclul mediocrității și autocrației.
Așadar, nu este fatalism, ci o iresponsabilitate colectivă pe care o plătim cu scump. Ignoranța nu e libertate, comoditatea nu e protest. Libertatea adevărată constă în a-ți asuma responsabilitatea, în a nu fi spectactor pasiv, în a-ți revendica dreptul de a decide cum arată societatea în care trăiești.
Dacă nu faci nimic, mediocritatea câștigă. Dacă nu faci nimic, autocrația triumfă. Dacă nu faci nimic, ignoranții îți decid viața. Și atunci să nu te plângi că România e ceea ce este. Pentru că România nu e doar ce fac politicienii – e mai ales ce faci tu… când te prefaci că nu contează.
