De la corupție sistemică la capturarea statului
Experiența acumulată pe parcursul a aproape trei decenii în structurile de inspecție fiscală conduce la o concluzie care depășește explicațiile uzuale despre „corupție” sau „deficiențe administrative”. În această perioadă, cele mai grele și complexe lupte nu le-am dus cu structurile de crimă organizată în sine, ci cu elementele din sistemul public asupra cărora acestea își exercitau controlul – de la șefi administrativi, la polițiști, procurori, judecători, demnitari sau parlamentari.
Ceea ce scriu astăzi este rodul experienței acumulate în aceste bătălii, în care se ajungea până la modificări legislative în Parlament menite să anuleze sancțiunile aplicate structurilor de crimă organizată. România nu se confruntă așadar cu disfuncționalități episodice ale guvernării, ci cu un fenomen structural de capturare a statului (state capture), în sensul consacrat de Hellman, Jones și Kaufmann: deturnarea sistematică a procesului legislativ, a politicilor publice și a instituțiilor în beneficiul unor grupuri private organizate. Această experiență m-a determinat să analizez fenomenul ca unul macro, nu izolat sau accidental.
Spre deosebire de corupția administrativă clasică – tranzacțională și fragmentară – capturarea statului operează la nivel normativ și instituțional. Legile nu mai sunt încălcate, ci concepute pentru a servi interese particulare. În acest context, statul încetează să mai funcționeze ca arbitru al interesului public și devine teren de competiție între rețele de putere economică și politică.
Dualitatea criminalității fiscale: jaf bugetar și evaziune organizată
Funcționarea sistemului fiscal românesc relevă existența a două forme dominante de criminalitate economică organizată, aflate într-o relație de interdependență funcțională.
Prima este orientată spre jefuirea directă a bugetului public, prin mecanisme de sinecurism, achiziții supraevaluate, contracte publice direcționate și redistribuiri clientelare. Această formă de extracție este specifică ceea ce Acemoglu și Robinson numesc instituții extractive, create pentru a transfera resursele colective către o elită restrânsă.
A doua formă este reprezentată de evaziunea fiscală de mare anvergură, incluzând grupuri economice protejate politic, „investitori strategici”, corporații multinaționale care practică optimizarea fiscală agresivă și rețele transnaționale de evitare a impozitării. În logica lui Douglass North, aceste practici sunt expresia dominanței regulilor informale asupra celor formale într-un stat slab, incapabil să aplice coerent legea.
Între aceste două tipuri de criminalitate nu există o opoziție structurală, ci o complementaritate. Ele alternează între competiție și cooperare, în funcție de ciclurile politice și de disponibilitatea resurselor, având un obiectiv comun: controlul deciziei publice și al fluxurilor financiare.
Subordonarea legislativului și executivului
Un element central al capturării statului este controlul asupra procesului legislativ. De-a lungul ultimelor trei decenii, Parlamentul și Guvernul au fost progresiv transformate din instituții deliberative în mecanisme de validare a intereselor private dominante.
Instabilitatea legislativă, fragmentarea normelor fiscale și administrative și caracterul contradictoriu al politicilor publice nu sunt simple accidente ale guvernării, ci expresia unui proces continuu de rent-seeking (Tullock, Olson). Grupurile organizate nu urmăresc eficiența economică, ci maximizarea rentei prin manipularea cadrului instituțional.
Asaltul asupra justiției și neutralizarea controlului instituțional
În măsura în care controlul legislativ nu a fost suficient pentru protejarea intereselor extractive, competiția dintre grupurile de putere s-a mutat către justiție. Subordonarea sau neutralizarea sistemului judiciar a devenit o miză strategică.
Consecințele sunt vizibile: selectivitate în aplicarea legii, durate excesive ale procedurilor, utilizarea prescripției ca mecanism de impunitate și inconsecvență jurisprudențială în cauze cu impact fiscal major. În termenii Băncii Mondiale, asistăm la un eșec de guvernanță, în care instituțiile nu mai exercită autoritatea în interes public, ci reflectă raporturile de forță dintre grupuri private.
Dimensiunea externă: competiția pentru resurse
Capturarea statului român nu este exclusiv un fenomen intern. Ea se înscrie într-o dinamică mai largă de competiție pentru resurse, în care elitele autohtone interacționează cu actori economici transnaționali.
România dispune de resurse strategice semnificative – energie, gaze, teren agricol, păduri, infrastructură și poziționare geostrategică – care constituie miza unei negocieri permanente între rețelele locale de putere și capitalul global. De regulă, relația este una de cooperare: elitele locale asigură accesul, stabilitatea politică și flexibilitatea normativă, iar corporațiile furnizează capital, lobby și expertiză juridică.
Statul este redus astfel la rolul de intermediar, nu de suveran asupra propriilor resurse, ceea ce conduce la erodarea suveranității fiscale și la externalizarea beneficiilor economice, concomitent cu socializarea costurilor.
Sinecurismul ca mecanism instituționalizat de extracție
Un simptom relevant al degradării instituționale este extinderea sinecurismului prin scoaterea unor funcții de sub regimul funcției publice și transformarea lor în poziții contractuale. Această practică permite eludarea criteriilor de integritate, a limitelor salariale și a controlului administrativ, consolidând o castă birocratică autoreferențială.
În termenii lui Mancur Olson, aceste structuri funcționează ca coaliții distributive care blochează reformele, consumă resursele publice și perpetuează stagnarea instituțională.
Politici fiscale regresive și transferul poverii
Într-un stat capturat, politica fiscală nu urmărește maximizarea bunăstării colective, ci acoperirea pierderilor produse de mecanismele extractive. Creșterea taxelor și impozitelor, în absența măsurilor reale de combatere a evaziunii și risipei bugetare, reprezintă un transfer sistematic al poverii asupra populației.
Programe de investiții insuficient controlate, precum Anghel Saligny, ilustrează această logică: ele funcționează mai degrabă ca instrumente de redistribuire politică decât ca politici de dezvoltare economică.
Concluzie: stat extractiv și pierderea suveranității instituționale
România se apropie de modelul unui stat extractiv (Acemoglu & Robinson), în care instituțiile sunt utilizate pentru a servi interesele unei minorități, nu pentru a produce prosperitate generalizată. Problema fundamentală nu este lipsa resurselor sau a competenței, ci capturarea instituțională.
În absența reconstrucției suveranității fiscale, a independenței justiției și a responsabilității administrative, orice ajustare fiscală sau reformă declarată va continua să fie suportată exclusiv de cei care nu beneficiază de sistem. Statul nu mai este un instrument al cetățenilor, ci un mecanism de extracție organizată.
Bibliografie orientativă
Acemoglu, D., Robinson, J. A. (2012). Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty. Crown Business.
Acemoglu, D., Robinson, J. A. (2019). The Narrow Corridor: States, Societies, and the Fate of Liberty. Penguin Press.
Hellman, J. S., Jones, G., Kaufmann, D. (2000). Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence in Transition Economies. World Bank Policy Research Working Paper.
North, D. C. (1990). Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge University Press.
North, D. C., Wallis, J. J., Weingast, B. R. (2009). Violence and Social Orders. Cambridge University Press.
Olson, M. (1982). The Rise and Decline of Nations. Yale University Press.
Olson, M. (2000). Power and Prosperity. Basic Books.
World Bank (1997). World Development Report: The State in a Changing World.
World Bank (2020). Worldwide Governance Indicators.
