(Confesiunile unui fraier care n-a vrut să fie geniu la kilogram)
Să nu-mi dea spor de doctorat?! Halal țară! Adică să vin eu cu diplomă de onestitate, să respir aerul rarefiat al moralității, și să nu primesc nici măcar un voucher de brânză?! În timp ce Piedone, om de acțiune, cu doctorat în… ce era „Managementul situațiilor de urgență la mici și fasole”? își plimbă burta academică prin administrație și primește și spor de oboseală imaginară?
Hai să fim serioși. Trăim într-o țară unde până și pârțul devine teză de doctorat, dacă-i ambalat în note de subsol. Am întâlnit generali cu 4 stele și 6 doctorate. Unul avea o lucrare despre „strategii de apărare în sectorul HoReCa – studiu de caz: shaormeria de la colț”. Altul despre „etica militară în organizarea nunților la popotă”.
Și-acum vine întrebarea cheie: de ce n-am luat și eu? De ce, când mi s-a oferit pe tavă, cu promisiunea că-l semnează un profesor care nici nu citește lucrările, am zis pas?
Pentru că, dragii mei, deși pare absurd, eu am o boală rară în România: nu pot să fur cu zâmbetul pe buze. Mi s-a propus de doua ori: o data de rectorul unei universități de renume, care mi-a spus: la valoarea Dvs. și la câte articole de specialitate publicați, e o formalitate. Am refuzat politicos. A doua oară mi s-a propus ceva onorabil, chiar de către un decan (fost șef de IPJ) pe șestache:
– Dom’le, e simplu. Plătești, în rate, îți alegi tema, colaborăm la lucrare, ți-o apărăm între noi. E tradiție academică, nu te mai opune culturii naționale!
Și-atunci am făcut ce nu se face: am zis „NU”. Cât de ridicol să fii să crezi că doctoratul se face prin muncă? Ce ești, fraier?! Tocmai ți-ai refuzat intrarea în elita țării: aia cu gulere albe și creiere negre.
Căci azi avem:
– Doctori în evaziune fiscală;
– Doctori în administrație paralelă;
– Doctori în ridicat mâna la partid;
– Și academicieni de salon, care n-au citit în viața lor o carte fără poze.
Unii dintre ei nici nu știu că au doctorat. I-a sunat cineva de la cabinet și le-a zis:
– Șefu’, vă felicităm, azi v-ați susținut teza!
– Ce teza, mă?!
– Aia despre „Impactul fondurilor europene asupra numărului de vile personale”.
Și totuși, unii ca mine, fără titlu, fără șpagă, fără sponsorizări de carieră, trăim în umbra acestor giganți ai imposturii. Când intru într-o instituție, parcă pășesc în Senatul Romei: toți doctori, toți importanți, toți cu niște lucrări scrise în somn de altcineva.
Eu? N-am nimic. Doar o carieră curată, în care am scris câteva mii de rapoarte, note de constatare, procese verbale de contraventie, procese verbale de control, rapoarte de inspecție fiscala, plângeri penale și, bonus, hobby, cateva sute de articole de specialitate privind evaziunea fiscala, care mi-au cauzat câteva frustrări și o liniște care nu se cumpără. Nu port toga academică, dar nici nu am tremurat la zgomotul cătușelor preventive.
Așadar, scuzați sinceritatea, dar vă întreb: e mai bine să fii doctor fără carte sau prost fără spor?
Mie mi-e clar. Dacă aș fi acceptat titlul, azi eram și eu un Piedone cu paragrafe, un general cu bibliografie, un profesor cu masterat în aranjamente.
Dar am ales altceva în educație:
– Să nu mint;
– Să nu fur;
– Să nu fiu doctor la kilogram, ci om pe bune.
Știu, sună utopic. Dar măcar am doctorat în demnitate. Iar pentru asta, sincer, nu cer niciun spor. Doar atât: să nu-mi mai bată obrazul proștii cu diplomă, că devin irascibil.
Acum, ipotetic, dacă mă „străduiam” puțin și azi eram, vorba lui Băsescu, „dottore”, adică ce? Un fel de doctor în fiscalitate, cu specializare în ce puteam inventa nou?
Lasand gluma la o parte, unii prieteni, mi-au spus, sincer… „Poate ai greșit. Poate că ai fost prea sever cu tine. Prea idealist. Prea „corect într-o lume strâmbă”, cum le place nebunilor să se descrie în filmele proaste.
Că uite: colegul tau de facultate, deși își lua examenele în „prelungiri”, e cu doctorat în „utilizarea optimă a tonerului în administrația publică”, are Mercedes G Class, își face vacanțele în Dubai și Maldive și-și ține fiul la facultate în Elveția. Nu te deranjează? Tu, ce ai? Un autoturism, adevărat ca Mercedes E Class, dar de când era Băsescu tânăr și-ți faci concediul cu rezervare din februarie, ca să faci economie de 100 euro. Poate c-ai greșit când ai zis NU la doctorat. Poate că ar fi trebuit să-ți învingi conștiința aia enervantă și să intri și tu în corul mincinoșilor academici”.
Adică să cânt pe două voci, nu? Una în fața comisiei, alta în fața DNA-ului, dacă se supăra unul din comisie și se face kamikaze?
Sau, pozând în doct, să fi zis și eu:
– Da, domnule, am cercetat. Zece sau douazeci ani de muncă asiduă!
– Ce-ați cercetat?
– Păi… impactul neplatii taxelor ori a evaziunii fiscale. Cu studiu de caz la Scornicești ori Borșa. Care noutate? Că temele au fost epuizate de predecesori.
Da, cu un doctorat cu siguranță aș fi avut spor. Aș fi fost chemat la conferințe, invitat pe la televiziuni, prezentat ca „expert în domeniu”, chiar dacă domeniul era desuet. Aș fi semnat lucrări colective, cu alți cinci impostori, și ne-am fi citat între noi ca un lanț de iubire intelectuală.
Dar nu. Eu am vrut să fiu onest. Am zis că nu pot să iau bani publici pentru o minciună ori pentru ceva banal. Că n-am să accept să fiu numit „doctor” dacă n-am scris nimic altceva, deosebit, decât rapoarte, dosare și procese-verbale de control.
Și-acum? Da, acum îmi port moralitatea ca pe o sacoșă ruptă, plină de principii expirate. Mă uit la ăștia cu titluri și mă întreb: Oare când s-a transformat rușinea în virtute și virtutea în handicap?
Dar e bine. Măcar dorm liniștit. Ma culc economist, comisar, inspector. Adică ce am fost oficial, pe bune. Nu mă trezesc noaptea visând că-mi vine poliția acasă să-mi verifice notele de subsol că nu acopera plagiatul si trebuie să dau banii înapoi. Eu, nu Ponta!
Măcar am un titlu nobil, invizibil în CV, dar profund înscris în fibra caracterului: „Doctor Honoris Causa în Demnitate Pierdută cu Stil.”
Nu, nu sunt invidios. Mi-e teamă că e deja prea târziu pentru invidie.
Așa că, dragi cititori, nu vă faceți griji. Nu mor toți proștii cu titluri – unii trăiesc foarte bine, chiar nesimțit de bine, din banii noștri. Pentru că tăcem. Pentru că acceptăm. Pentru că ne amăgim că „merge și-așa”. Ei profită. Noi înghițim.
Iar noi, cei fără titlu, fără plagiate, fără pile, murim frumos: cu moralitatea între dinți și portofelul gol, dar cu obrazul curat.
Și, da, avem o mică satisfacție personală – insignifiantă, dar liniștitoare: nu ne trebuie translator ca să ne înțelegem cu oglinda.
În încheiere, un toast pentru miile de doctori ai nației, cei care n-au revoluționat nimic, n-au adus progres niciunde și n-au învățat pe nimeni nimic.
Ridic, deci, un pahar imaginar – că altul n-am, neavând spor de doctorat – și spun: Să trăiască doctorii noștri!
Cei care și-au redactat tezele în lift, între două șpăgi.
Cei care au descoperit inovația în fraza: „După cum am arătat în capitolul anterior”, repetată de 74 de ori ca să dea volum muncii de cercetare.
Cei care au revoluționat știința prin copy-paste cu diacritice înlocuite, că altfel bate la ochi softul de antiplagiat.
Cei care n-au deschis o carte, dar au deschis uși, buzunare și funcții.
Să trăiască doctorii în: „managementul crizei de obraz”;
„strategie aplicată în păcălirea statului” și „cercetare fundamentală în combinații de partid”!
Să le crească sporurile, vilele, conturile și CV-urile, că demnitatea e oricum repetentă, corigentă, abandonată și exclusă de la doctorat – cam ca manualele de gramatică din școala românească.
Iar noi, fraierii fără titluri, să privim admirativ, cu ochii în soare și buzunarul gol, că-n fond și prostia se recompensează… măcar cu un spectacol național de impostură reușită.
Noroc, națiune academică de carton!
Să ne trăiască doctorii, că de bolnavi suntem plini.
Și statul. Și administrația. Și educația.
Și – din ce în ce mai vizibil – și populația.
