Subordonarea politică – acest hobby național cu consecințe penale întârziate – anulează, fără niciun temei legal, dreptul organului de control de a se autosesiza. Da, ați citit bine. Legea zice „da”, dar partidul zice „stai jos, că n-ai voie!”. Deși autosesizarea este prevăzută în lege, aplicarea ei a devenit un sport extrem interzis amatorilor de legalitate.
Ce înseamnă, de fapt, a te autosesiza? Ei bine, într-o lume normală – pe care o găsim de regulă doar în Constituție sau la Netflix – înseamnă că dacă un inspector are informații sau suspiciuni legate de fapte ce țin de competența sa, întocmește un raport sau o sesizare, o argumentează, poate atașează și niște documente plictisitor de incriminatoare, și o trimite șefului ierarhic. Acesta, la rândul lui, conform legii (nu conform ordinului de la partid), ia act și creează condițiile pentru control: programare, ordin de serviciu, echipă, adică logistica de bază. Simplu, nu? În teorie, da. În România, nu.
Așa funcționa controlul operativ și inopinat la Garda Financiară, înainte ca factorul politic – acest virus cu formă umană – să-și bage coada. Și-a băgat-o bine! Căci, ce poate fi mai deranjant pentru un politician cu prieteni în evaziune decât o instituție care apare neanunțată fix când trebuie?
Și, culmea ironiei, legea încă permite autosesizarea! Da, da, e tot acolo, neștearsă, în Monitorul Oficial, dar complet inutilizabilă din cauza hățișului de hotărâri de guvern, ordine ministeriale și proceduri de birou scrise de oameni care cred că „anticorupție” e un brand de pastile pentru stomac.
Pe scurt, legea zice că poți, dar Blejnar, guvernul, ministrul, șeful de agenție și directorul de etaj îți spun că nu. Așa se face control politic în România: nu prin lege, ci prin hârțogărie cu iz de obediență. Pentru că, în practică, azi nici Direcția Generală Antifraudă, nici Inspecția Fiscală din ANAF, nici altă structură de control nu mai poate efectua un control pe baza de autosesizare. De ce? Pentru că nu e „în program”.
Programul – această capodoperă de manipulare administrativă marca Sorin Blejnar – a fost invenția secolului. Nu există în Codul Fiscal, dar are puterea magică de a bloca orice control fiscal. Nu e în program? Păi, atunci cum să deranjăm vreun evazionist?! Ce, suntem nebuni să aplicăm legea fără aprobare de sus?
Trebuie să existe o repartizare, o stabilire a riscului fiscal, o comisie, o viza, un aviz, eventual și o sfântă binecuvântare. Așa a reușit Blejnar să blocheze legal aplicarea legii. Și da, a lăsat ceva în urmă: un sistem perfect de nefuncționare.
Până în 2013, în ANAF încă mai funcționa autosesizarea. Era apanajul Gărzii Financiare. Un bastion al controlului real, care avea în dotare arma supremă: controlul inopinat. Era, practic, kryptonita corupției. Timp de peste 20 de ani, politicienii au încercat să supună Garda Financiară. Au pus șefi de partid până la nivel de divizie, au schimbat organigrame, au dat ordine, dar n-au reușit să distrugă exact ce conta: capacitatea Gărzii de a acționa în timp real, fără aprobare politică. Și asta deranja. Rău.
Pentru că dacă apare un inspector fix când TIR-ul cu marfă „fără acte” intră în depozit, se cam strică schema. În special în sectoarele de aur ale evaziunii fiscale românești: petrol, cereale, carne, fructe și legume, construcții, panificație. Marfă multă, facturi puține, bani negri cât să faci o pălincă de Elveția.
În aceste cazuri, controlul fiscal ulterior e fix ca pastila după o luna de sarcină: inutil. Marfa a fost vândută, banii spălați, firma închisă, administratorul e pe o plajă în Zanzibar, și inspectorul rămâne cu un dosar prăfuit și cu depresie profesională.
Așa că s-a luat decizia „înțeleaptă” – desființarea Gărzii Financiare. Oficial, pentru reformă. Neoficial, ca să se poată dormi liniștit în continuare la vârf. S-a promis că Direcția Generală Antifraudă va prelua atribuțiile Gărzii. Da, sigur. A preluat tot, cu o singură excepție: esențialul. Adică exact autosesizarea și controlul operativ, fără birocrație.
Astăzi, Antifrauda nu mișcă un deget fără viză de sus. Fiecare control are nevoie de aprobare centrală. Exact ce-și dorea crima organizată din domeniul evaziunii: un ANAF care cere voie înainte să aplice legea. Un fel de poliție care-ți cere buletinul și permisiunea înainte să-ți oprească hoțul.
Și uite-așa, în România, legea se respectă… doar dacă partidul zice „da”. Dacă nu, mai bine o pui în ramă. Ca pe-o icoană. Nu se aplică, dar îți dă impresia că ești protejat.
Un caz grăitor, aproape didactic, despre diferența dintre Garda Financiară și Direcția Generală Antifraudă Fiscală, în materie de autosesizare, s-a petrecut în februarie 2012. Nu, nu e un banc, deși o să râdeți amar.
În anii 2011 și 2012, monitorizam cu seriozitate aproape bolnăvicioasă, dar discret, fraudele din comerțul cu carne și preparate din carne provenite din achiziții intracomunitare. Și ce să vezi? Nu era doar un caz de evaziune, ci o rețea libaneză bine organizată, infiltrată până în congelatoarele marilor retaileri din România: METRO, SELGROS, AUCHAN, CARREFOUR, etc. Practic, dacă ai făcut vreodată o tocană, ai fost complice involuntar.
Am urmărit activitatea lor timp de un an. Da, un an, cu răbdare de pensionar la ghișeu și cu metode de James Bond de provincie. Înainte de declanșarea acțiunii, am montat – cu acordul unor transportatori, că nu suntem chiar Securitatea – mini-GPS-uri pe camioane, urmărind traseul real al cărnii. Adevărul? Marfa pornea din porturile Olandei sau Germaniei, dar originea era exotică: Brazilia, Columbia și alte țări unde vacile fac yoga și puii au pașaport.
Și-acum urmează partea cu adevărat creativă – adică mizeria: în Ungaria, marfa era refacturată. Se schimba furnizorul, prețul și, dacă era nevoie, și clima. De ce? Simplu: ca să scadă artificial prețul de achiziție. De la 2 euro/kg la 0,10 euro. Mai pe scurt, TVA-ul datorat la buget devenea doar o glumă contabilă. Ulterior, pe traseu, erau introduse în schemă câteva firme-fantomă (că altfel nu se poate evada elegant), iar în final, exact înainte de livrarea către „onorabilul” beneficiar final (gen METRO), era intercalată o firmă controlată de un acționar libanez.
Prejudiciul estimat? Peste 39 milioane de lei. Beneficiarii? O rețea libaneză cu monopol pe carnea din România, complici fiind directorii marilor retailuri și administratorii firmelor-fantomă. Da, se lucra în echipă. Team building pe TVA.
Cum i-am prins? Cu GPS, cu fler și cu nervii la noi. Împreună cu colegul Iordache Gabriel, am urmărit un transport întreg – ca doi detectivi fiscali neplătiți la timp. Am convins o firmă de transport să monteze un GPS pe camion. Așa am descoperit că, la 18 ianuarie 2013, o firmă olandeză, SMINK FOOD B.V. Amersfoort, încărca 20.000 kg de carne de pui congelată din Germania (Prenzlau). Marfa era transportată de SC LUAR SRL Arad, cu CMR-ul regulamentar nr. 849. Destinația? Ungaria. Furnizor nou: KATEIMPEX JUPITER KFT, clientul minune: WORLD EXCHANGE S.A.L.
Și-acum urmează partea de Oscar: se schimbă camionul (da, și mijlocul de transport, că nu cumva să-i prindă cineva cu năzbâtiile), se emite un nou CMR (nr. 798072 din 19.01.2013), un nou furnizor maghiar – DORUIMPEX KFT – și destinatarul final: SC MARVEST ENTERPRISE SRL București, punct de lucru Timișoara.
La intrarea în țară, la Nădlac, Garda Financiară sigilează transportul. În Timișoara, după desigilare, scriptic, marfa e trimisă (cu alt camion și alte documente) la o altă firmă: CENTRAL ORGANIZATION GROUP SRL București. Unde ajunge, de fapt? GPS-ul nu minte: în realitate, carnea merge direct la METRO, SELGROS, AGIL și ELIT.
În timp ce marfa era descărcată la METRO, ne prezentăm și noi, tacticos, să solicităm documentele de proveniență. Surpriză-surpriză! În acte, furnizorul era deja CENTRAL ORGANIZATION GROUP. Cum s-or fi teleportat documentele acolo înainte să ajungă camionul? Magie fiscală.
Extinzând cercetările, aflăm că MARVEST ENTERPRISE SRL și CENTRAL ORGANIZATION GROUP SRL achiziționau produse din Germania și Olanda: carne de porc, pui, brânzeturi, pește – tot ce poate face omul o ciorbă penală. Pentru a nu achita TVA în România, introduceau pe circuit firme-fantomă cu nume dubios de generice:
• KASMERAD SRL
• A.S.A. FRESH FOOD SRL
• MARA CARN DISTRIBUTION SRL
• MERIDIAN UNION SRL
• PROGERAZ SERVICES SRL
• NICOS BRAND SRL
• VAV COST GROUP SRL
• MADCONT IMPEX SRL
Și nu lipsesc nici firmele maghiare „prietene”:
• KATEIMPEX KFT
• ANGIMPEX KFT
• BROTHER IMPEX KFT
• KOROSTEJ LTD
• DORUIMPEX KFT
Toți acești furnizori „strategici” (mulți având administratori români), aveau un singur scop: să schimbe prețul de achiziție și să subevalueze TVA-ul real. Într-un cuvânt, să jefuiască statul român cu acte în regulă.
Și-acum partea amară: toate aceste acțiuni au fost posibile numai datorită faptului că Garda Financiară putea să se autosesizeze, să acționeze operativ, să intervină fără să ceară permisiunea la partid. Ceea ce, după 2013, a devenit o imposibilitate birocratică și un sacrilegiu politic.
Direcția Generală Antifraudă? Nu putea nici să viseze la o asemenea intervenție. Ar fi stat blocată în proceduri, programări, aprobări de la centru și, probabil, într-o ședință de „reevaluare a riscului fiscal” până se strica carnea.
Cu ocazia unei verificări de rutină (adică aia în care chiar verifici ceva, nu bei cafea cu patronul) pe 2 februarie 2012, la METRO și SELGROS, am constatat un lucru halucinant, dar nu neobișnuit pentru România: cele două mari bastioane ale capitalismului străin pe meleaguri mioritice încălcau flagrant prevederile OUG 28/1999 privind utilizarea caselor de marcat fiscale și OG 99/2000 privind regimul comercial. Mai exact, vindeau la grămadă, în același spațiu, și en-gros, și en-detail. Un fel de „toată lumea e binevenită, mai puțin legea.”
Explicația celor de la METRO și SELGROS? Genială. Se numește „Cash & Carry” și, în capul lor, asta le oferă imunitate totală: la TVA, la legislație, la bun simț. Practic, își declarau autonomia fiscală, ca niște mici republici independente în mijlocul României.
Ei bine, nu și cât eram eu de serviciu. Le-am aplicat sancțiunile conform legii și am suspendat activitatea. Nu doar atât: am sesizat și Comisariatul General al Gărzii Financiare, cu recomandarea de a extinde sancțiunea la nivel național. Să nu zică lumea că suntem părtinitori doar cu Capitala.
Dar, ca să nu pară că am ceva personal cu „giganții retailului mondial”, mi-am făcut mâna mai întâi pe un mic comerciant român, ALMIRA TRADE SRL, care opera tot în regim cash & carry. Am aplicat aceleași sancțiuni, conform acelorași legi, suspendare, confiscare, tot tacâmul. Și, spre deosebire de METRO și SELGROS, justiția română a avut brusc coloană vertebrală și a menținut sancțiunea și suspendarea – și în fond, și în recurs. Surpriză: pentru români, legea chiar se aplică!
METRO și SELGROS, în schimb, au contestat. Și cum nu aveau argumente, au tras de timp cât au putut. Între timp, au activat Planul B – lobby intens în Parlamentul României. Obiectiv? Să modifice fix textele legale care îi încurcau: OUG 28/1999 și OG 99/2000. Cu ajutorul deputatului PSD Iulian Iancu, care a strecurat un amendament printre altele, ca nuca în perete, s-a produs miracolul legislativ: fără dezbateri, fără consultări, fără rușine. O lege modificată special pentru METRO și SELGROS. Pentru firmele românești? Nu, să nu exagerăm. Pentru multinaționalele care știu cui să bată obrazul.
Dar înainte ca legea să fie mutilată în favoarea lor, am avut parte de represalii. După o discuție „amicală” cu directorul SELGROS, un anume domn Vlad (la rugămintea unui procuror), am fost invitat la mustrare de gradul zero. Cine m-a chemat? Nimeni altul decât însuși șeful ANAF de la acea vreme, domnul Șerban Pop, individ cu carențe profesionale cât Himalaya, dar cu spate politic solid și tupeu pe măsură.
Omul a început să urle la mine în telefon de parcă-i tăiasem finanțarea campaniei. Pedeapsa? Detașare în vamă. Și ca să se asigure că înțeleg mesajul, m-a chemat personal la București.
N-am mers singur. Știam deja cu cine am de-a face, așa că m-am dus însoțit de un procuror DIICOT de la structura centrală, care știa dosarul, fiindcă sesizasem deja DIICOT-ul. Când am ajuns la ANAF, și m-am anunțat la secretariat, Pop a ieșit val-vârtej din birou, turbat, ca un taur în arena fiscală:
— „Știi ce-ai făcut?! Știi câți bani aduc la buget METRO și SELGROS?! Știi că vor să plece din România din cauza dumitale?!”
Înainte să pot spune ceva, procurorul meu intervine:
— „Alo, Șerbane! Vezi că omul nu e singur. E cu mine.”
Pop, brusc, schimbă tonul. De la taur nervos, la mielușel blând:
— „Oooo, să trăiți, nu v-am observat!”
Ne invită în biroul său de lux din clădirea de vis-a-vis de Parlament. Procurorul, calm:
— „Acum taci, ascultă și bagă la cap. Ce urmează e parte dintr-o anchetă în desfășurare. Colaborăm în acest sens.”
Șerban Pop, cât era el de înalt și înfoiat, s-a dezumflat instantaneu.
Apoi i-am făcut o mică recapitulare despre contribuția reală a acestor coloși la buget:
— „D-le președinte, ați studiat vreodată structura veniturilor bugetare din partea acestor retaileri? 90% din contribuție înseamnă TVA colectat, nu generat. În rest? Contribuții sociale la nivelul minim legal și un profit pe minus, acoperit cu facturi de mentenanță, IT și alte scamatorii fiscale. Dacă pleacă, vin alții. Că nu METRO și SELGROS sunt problema, ci piața de consum. TVA-ul îl plătește românul. Ei doar îl încasează.”
Am trecut apoi la lucrurile serioase. Venisem cu un biblioraft gros ca un dosar penal: motivele sancțiunilor, hotărârea definitivă în cazul ALMIRA, și – cireașa de pe tort – dovezi că METRO și SELGROS au fost implicați în livrări intracomunitare fictive, cu prejudicii de 12 milioane lei. Pe lângă asta, erau și piese grele în dosarul MARVEST și CENTRAL ORGANIZATION, unde deja se lucra la DIICOT.
I-am prezentat și situația cu „Cash & Evaziune”, în care 70% din marfă era vândută pe persoană fizică – angajați, șoferi, paznici, orice, numai pe firmă nu. Doar 30% era pe societăți comerciale. Practic, cash&carry era doar o perdea fiscală pentru evaziune organizată.
Șerban Pop, uluit, întreabă:
— „Șefii dvs. de la Gardă cunosc toate astea?”
— „Da. Le știu. Dar nu vor să se complice. Preferă liniștea.”
Pop a chemat în birou un inspector, Claudiu Codrea, și i-a ordonat să preia dosarul și să demareze o inspecție fiscală pe baza documentelor.
Bonus: ordinul de detașare în vamă a fost anulat.
Cât despre dosarul MARVEST și CENTRAL ORGANIZATION… în stilul clasic românesc, unde prejudiciile sunt uriașe și interesele și mai mari, totul a fost îngropat în tăcere. Nicio reținere, nicio trimitere în judecată. Nimic. Ca și cum odată cu desființarea Gărzii Financiare, s-au evaporat și dosarele. Cu tot cu adevăr, cu tot cu probatoriu.
A fost ultima mare bătălie a carierei mele ca și comisar al Gărzii Financiare. Nu cu mafia. Cu protectorii ei. Aia care poartă costum, au badge de stat și zâmbesc în ședințe de guvern.
Nu știu sigur dacă a fost vreo recompensă oficială pentru îngroparea dosarului MARVEST, CENTRAL ORGANIZATION, METRO și SELGROS. N-am primit invitația la tăierea panglicii, dacă a existat. Dar, știți cum se zice: „Coincidențele nu există, doar favorurile bine mascate.” Cert e că inspectorul Codrea, cel care preluase dosarul meu cu promisiunea unei inspecții fiscale pe bune, n-a mai fost deranjat de conținutul biblioraftului meu. Nu s-a mai auzit nimic. Nici el, nici dosarul. În schimb, Codrea a fost avansat. Inspector general adjunct la Direcția Generală Antifraudă Fiscală.
Apăi, spuneți și dumneavoastră, cu o asemenea forță în spate – adică mafia cărnii din România și retailul multinațional blindat cu lobby și avocați – era previzibil, nu? Când te iau în brațe METRO și SELGROS, nu te mai duci la tribunal, te duci direct în boardul unei direcții.
Iar eu? Ca de fiecare dată. Am înregistrat, încă o dată, un eșec. Și nu oricare, ci din acela care-ți arde și sufletul și dosarul odată. Una din acele dezamăgiri crunte care nu te mai lasă să crezi în „sistem”, dar te fac expert în recunoașterea pungilor de carne expirată etichetate „proaspăt tranșat”.
Și totuși… uneori mă întreb: Dacă m-aș fi orientat și eu? Dacă, în loc să merg cu probele la DIICOT, mergeam cu vinul la directorul Vlad? Dacă acceptam “negocierea” sugerată de el și de alții? Dacă mă lăsam susținut, nu de lege, ci de rețea? Probabil făceam carieră. Un post călduț, o funcție, un SUV de la firmă, telefon de serviciu și niște apariții la televizor când „se mai prindea un evazionist de rând”.
Dar n-am făcut-o. Alții au făcut-o. De multe ori pe munca mea. Pe dosarele începute de mine. Pe anchetele gândite și documentate de mine. Le-au preluat, le-au cosmetizat, au tăiat cine trebuia și au uitat restul. Și au promovat. Pentru că în România, dacă muncești cu legea în mână, rămâi cu mâna goală. Dacă muncești cu telefonul în mână, ajungi director general adjunct.
Asta e România. Și din păcate, continuă să fie. Nu s-a schimbat mare lucru. Doar sigla instituției și numărul de zero-uri din contractele consultanților „strategici”.
Iar mafia cărnii? Funcționează și azi, nestingherită. Poate mai rafinat, mai digitalizat, cu aplicații și QR code pe bonul fiscal – dar cu aceleași rețele, aceleași combinații, aceleași protecții. Există și acum un dosar la DIICOT. Tot fără soluție oficială. Încă o anchetă „în lucru”, ca să se poată închide singură de bătrânețe.
România, țara unde corupția nu moare, doar se restructurează.
Să fi fost puțin nebun? Poate. Puțin prea curajos? Posibil. Poate chiar iresponsabil, în logica sistemului. Dar ce e clar: am fost prea onest pentru vremurile în care am lucrat.
Nu știu câți alții s-au aruncat de bunăvoie în hățișul marilor evaziuni — și nu vorbim aici de amărâtul cu chioșc la colț care n-a tăiat bonul. Nu. Eu am sărit direct în gura balaurului: tutun, alcool, petrol, lemn, carne, legume-fructe, cereale. Toate sectoarele consacrate ale economiei subterane românești. Dacă făceam un master pe fiecare, cred că ieșeam cu o diplomă de doctor în crimă organizată fiscală.
Cred că am redactat, singur, atâtea plângeri penale, procese-verbale și rapoarte de control cu prejudicii uriașe, încât, dacă le-ar fi legat cineva cap la cap, ar fi ieșit un roman polițist în 27 de volume. Fără final. Cu procurori personaje episodice, judecători în roluri de cameo și miniștri în calitate de „invizibili influențatori”.
Pot spune fără lipsă de modestie — de altfel, la cât am fost înjurat, merit și un pic de aroganță — că cel puțin 50% din plângerile penale redactate de Garda Financiară poartă amprenta mea. Și nu e figură de stil. E realitate contabilă. Cine vrea, poate verifica. Dacă mai există arhivele, desigur. Dacă nu le-a înghițit gaura neagră de la desființarea instituției.
Am o expertiză în domeniul ăsta greu de egalat și, sincer, imposibil de contestat. Pentru simplul motiv că n-au fost prea mulți care să se înhame la așa ceva. Nici atunci, nici acum. Majoritatea s-au mulțumit să plimbe hârtii, să semneze fără să citească, să facă planuri de control care să nu deranjeze pe nimeni important. Eu am făcut exact invers. Am deranjat.
Pe unii i-am deranjat atât de tare, încât au făcut carieră din asta.
Dar și aici e o formă de performanță: dacă din munca ta au crescut carierele altora, înseamnă că ai avut un impact. Chiar dacă ai fost scos din joc. Sau, mai exact, pentru că ai fost scos din joc.
Și poate cel mai important: am demonstrat, în multe cazuri, că principiul românesc „n-are rost, că oricum nu se rezolvă” nu e o lege naturală, ci doar o scuză comodă. Că se poate. Dacă vrei, poți. Am fost acolo unde mulți nici nu s-au uitat. Am putut, unde alții nici n-au încercat. Și nu, nu spun asta ca să mă laud. Spun asta ca să-i încurajez pe cei puțini care mai cred că merită. Chiar și acum, când pare că totul e pierdut.
Într-o țară normală, aș fi fost profesor universitar sau coordonator național al luptei antifraudă. În România, sunt doar „fost comisar”, care a pus degetul pe rană. Și a fost împins în afara camerei sterile, că făcea prea multă gălăgie.
Dar n-am regrete. Doar un dosar DIICOT fără soluție și o grămadă de amintiri. Și, da, o expertiză greu de egalat.
