Una dintre cele mai mari păcăleli politice trăite de români după 1989 a fost și rămâne iluzia că Partidul Social Democrat ar fi un partid pro-european, pro-NATO și pro-american, cum clamează leaderii acestuia. În realitate, această afiliere declarativă a fost doar o fațadă menită să servească interese strict personale și de grup ale unei elite politice bine organizate. Aderarea la NATO și Uniunea Europeană, precum și mimarea unei relații privilegiate cu Statele Unite nu au fost altceva decât instrumente de legitimare a unei guvernări care, în esență, a fost profund anti-democratică.
Sub această perdea de fum occidentalizată, PSD a construit, în decenii de dominație politică, cel mai eficient și perfid sistem oligarhic din România post-decembristă – o copie fidelă a modelului rusesc, adaptată specificului autohton. În timp ce clamau valorile statului de drept, ale economiei de piață și ale parteneriatului strategic cu Vestul, liderii PSD operau în paralel o rețea de interese obscure, clientelare, bazată pe acapararea bugetului public, a resurselor naționale și a instituțiilor-cheie ale statului.
Așa s-a născut casta baronilor locali – primari, președinți de consilii județene, directori de instituții și ordonatori de credite – care, în realitate, nu au fost altceva decât verigile unui sistem oligarhic cu tentacule naționale. Acest grup restrâns de profitori, fidelizați prin bani publici și protecție instituțională, a fost coloana vertebrală a puterii PSD. Sub masca descentralizării și a „administrației locale eficiente”, s-au derulat cele mai rușinoase furturi și cele mai toxice politici de subdezvoltare deliberată a României.
Pentru ca aceste infracțiuni să nu aibă consecințe, justiția și administrația publică au fost mituite, infiltrate și fidelizate. Astfel, mecanismul construit de PSD a devenit mai eficient și mai insidios decât cel comunist. Dacă regimul Ceaușescu își impunea voința prin teroare, PSD a făcut-o prin complicitate, dependență și corupție instituționalizată.
Dar poate cea mai dezamăgitoare trădare a speranței într-o reformă reală a venit din partea partidelor care s-au asociat ulterior cu PSD. PNL și UDMR – formațiuni care, teoretic, reprezentau alternative pro-occidentale și democratice – au fost atrase deliberat în acest mecanism viciat, nu din convingere ideologică, ci din lăcomie, oportunism și dorința de a culege roadele unei autocratizări bine mascate.
În loc să destructureze sistemul baronilor, l-au îmbrățișat. Au sacrificat identitatea partidelor pentru interese de tip oligarh, abandonând electoratul și valorile asumate. Iar acum, când a venit scadența, se prefac mirați de faptul că sunt percepuți ca ipocriți, că plătesc electoral alături de PSD și că sunt respinși de propriul electorat. Nu pot înțelege – sau se fac că nu înțeleg – că această prăbușire de încredere este rezultatul direct al complicității lor cu ceea ce trebuia să combată.
În concluzie, PSD nu a fost niciodată un partid pro-occidental în spirit, ci doar în discurs. Iar cei care i-au oferit girul, prin alianțe, voturi sau tăceri vinovate, sunt parte integrantă a acestui eșec moral și democratic. România nu va putea fi reformată cu ipocrizie, cu mimetism occidental și cu partide care confundă guvernarea cu exploatarea. Modernizarea autentică presupune nu doar înlocuirea actorilor, ci distrugerea mecanismului oligarhic care i-a consacrat.
Nu mai e timp pentru iluzii și nici loc pentru neutralitate. Cei care continuă să creadă în promisiunile reciclate ale acestor partide complicitar oligarhiei fie se mint singuri, fie sunt parte a problemei. România nu se va reforma din inerție, nici prin discursuri cosmetizate, ci doar prin confruntarea directă a celor care au transformat statul într-un instrument de jefuire colectivă.
E momentul să încetăm a mai valida, prin vot sau prin tăcere, un sistem care ne disprețuiește inteligența și ne confiscă viitorul. E nevoie de o ruptură radicală de această clasă politică pervertită, o resetare profundă a criteriilor de alegere, o respingere publică a complicității și a duplicității.
Democrația nu e o iluzie, dar nici nu se menține de la sine. E o luptă. Și dacă nu o ducem noi, o vor duce alții, împotriva noastră. Timpul amânărilor a trecut. E timpul să alegem: ne eliberăm sau ne resemnăm definitiv.
