Au existat momente când însăși viața noastră a fost pusă sub semnul întrebării. Vă ofer un episod edificator.
România a dus, ani la rând, o politică agricolă catastrofală. Cu un profesor la seminarul teologic din Caransebeș, ajuns ministru al Agriculturii – Ilie Sârbu, oportunist conectat la rețeaua PSD – țara și-a tras, la propriu, cea mai mare țeapă din istoria postcomunistă: a semnat, la aderarea în Uniunea Europeană din 2007, așa-numitul „acquis communautaire”, fără să negocieze ferm unul dintre cele mai sensibile puncte – nivelul subvenției agricole.
Rezultatul? România a acceptat cea mai mică subvenție din întreg cadrul comunitar, detonând astfel, iresponsabil, o bombă cu efect întârziat: dezintegrarea accelerată a propriei agriculturi. Cu subvenții ridicole în comparație cu cele din Ungaria, Polonia, Slovacia, Spania, Turcia sau Franța, fermierul român a fost condamnat la faliment sigur. Niciun producător local nu putea concura cu prețurile scăzute ale produselor importate masiv, intens subvenționate în țările vecine.
România a devenit, în doar câțiva ani, piața de desfacere perfectă pentru surplusul agricol al altora. Piețele s-au umplut de legume, fructe și cereale din import, în timp ce producătorul autohton, sufocat de taxe și lipsa de sprijin, era scos din joc.
Pe acest teren fertil pentru corupție a înflorit o nouă mafie: mafia cerealelor, a legumelor, a fructelor și a produselor agricole. O mafie fără scrupule, formată din intermediari veroși, funcționari corupți, „băieți deștepți” ai agriculturii, care și-au creat propriile rețele de distribuție paralelă. Marfa venea din afară, dar era „românizată” pe hârtie, ambalată ca produs local și vândută cu prețuri competitive, înșelând atât statul, cât și consumatorul.
Garda Financiară a fost, ani la rând, una dintre puținele instituții care a avut curajul să se opună acestui sistem ticăloșit. Am luptat cu resurse puține, cu personal insuficient și nespecializat în economie agricolă, cu sprijin zero din partea altor instituții ale statului – unele complice, altele paralizate.
Și totuși, din când în când, reușeam să producem câte o „ruptură de ritm” – descinderi în forță, capturi importante, rețele destructurate, dosare grele care, măcar pentru o perioadă, mai temperau jaful.
Vă voi povesti un astfel de episod, dintr-un război continuu dus între statul slăbit și mafia fiscal-agricolă, care înghițea tot ce însemna șansă de redresare economică. Un episod în care nu doar miza financiară era mare, ci și riscurile personale. Pentru că atunci când lovești interese de zeci de milioane de euro, viața ta devine monedă de schimb.
Poarta principală prin care au pătruns produsele agricole de contrabandă în România a fost Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, din județul Arad.
Aici s-a consolidat, în timp, cea mai mare rețea de corupție instituțională din România post-decembristă: un sistem bine uns, care a cuprins vameși, polițiști de frontieră, inspectori fitosanitari și, indirect, o întreagă serie de funcționari publici, până la nivel de ministere. Corupția de la Nădlac a devenit etalon pentru ceea ce înseamnă capturarea statului de către grupările de crimă organizată cu sprijin din interiorul instituțiilor.
Cine este curios nu trebuie decât să analizeze numele celor care au lucrat acolo – vameși, polițiști, inspectori – să verifice ce fel de viață duc (excursii) și să arunce o privire în declarațiile lor de avere (acolo unde au existat) sau să observe „modestele” lor proprietăți: vile somptuoase, spații comerciale în marile orașe, terenuri agricole întinse, apartamente de închiriat, acțiuni în firme de top, autoturisme de lux. Toate, imposibil de justificat prin salariul unui funcționar de frontieră.
De cele mai multe ori, averile nici măcar nu erau pe numele lor. În schimb, figurau pe numele părinților pensionari, soțiilor fără venituri, copiilor minori sau rudelor din sate uitate de lume. Un sistem mafiot clasic, în stil sicilian.
Șpăgile colectate la intrarea în țară a cerealelor, legumelor și fructelor din import – produse cumpărate la prețuri infime din Ungaria, Serbia sau Turcia – ajungeau, printr-o ierarhie bine definită, până în buzunarele politicienilor care numeau acei șefi de vamă sau directori de agenții. Era un sistem piramidal în care fiecare își primea partea.
Acești bani, care în mod normal ar fi trebuit să alimenteze bugetul statului – prin taxe, accize, TVA, contribuții – au fost deturnați. S-au evaporat în vile, conturi bancare și vacanțe de lux.
Iar între timp, producătorul român, sufocat de lipsa de sprijin și de competiția neloială, era împins spre faliment. Nu doar de piață, ci și de propria țară, care, în loc să-l apere, l-a vândut.
Așa s-a născut simbioza perfectă între incompetența politică, corupția vamală și mafia importurilor. O simbioză care a distrus o întreagă ramură economică și a schimbat definitiv structura agriculturii românești.
Într-o după-amiază am primit un pont: urmau să intre în țară, prin vama Nădlac, două TIR-uri încărcate cu legume și fructe, fara documente legale. Pentru că majoritatea vameșilor și polițiștilor de frontieră ne cunoșteau, prezența noastră în zonă ar fi reprezentat un semnal de alarmă. Așa că am apelat la o stratagemă. Împreună cu doi polițiști de la Combaterea Fraudelor din IPJ Arad și cu sprijinul șefului inspectoratului, am format o echipă de patru persoane (doi comisari de Gardă și doi polițiști), îmbrăcați civil — tricouri inscripționate, șepci, ochelari de soare — și am folosit o mașină de serviciu (o Daewoo Nubira), cu numere temporare false suprapuse peste cele reale. La plecare, în spirit de glumă, șeful ne-a spus: „Dacă nu prindeți nimic, tot vă alegeți cu un dosar penal pentru circulație cu numere false.”
Pentru a nu da de bănuit, am patrulat între Pecica și Nădlac, fără a ne apropia de punctul de frontieră. Era spre toamnă. În jurul orei 17:00, cele două TIR-uri au trecut pe lângă noi. Nu le-am oprit. Le-am urmărit discret, de la distanță, curioși să aflăm unde descarcă marfa și dacă era vorba de o operațiune ocazională sau o rețea constantă.
Camioanele au trecut prin Pecica și, în centrul orașului, au virat la dreapta, înaintând pe străzi lăturalnice, până în sudul orașului, unde s-au oprit în fața unui imobil impozant — un palat în stil rom, cu o poartă masivă din fier forjat, căptușită cu tablă pentru a ascunde interiorul. Cum au ajuns, poarta s-a deschis automat, iar cele două TIR-uri au intrat în curte.
Am oprit și noi în fața imobilului. Nu era sonerie, așa că am bătut în poartă. Din spatele acesteia, o voce baritonală ne-a întrebat cine suntem. Am răspuns: „Garda Financiară și Poliția. Dorim să facem o verificare.” Răspunsul a venit prompt: „Aveți mandat?”
„Avem ordin de serviciu permanent și mandat de control.” Era un bluf, dar în limitele jocului.
A urmat o scurtă tăcere, apoi vocea a replicat: „E proprietate privată, nu puteți intra fără mandat de percheziție.”
Atunci am plusat, jucând la cacealma: „Deschide sau tragem cu pistolul și te găurim și pe tine.” Aveam arme asupra noastră — pistol model 74 — dar nu le-am fi folosit decât în cazuri extreme. Bluful a funcționat. Poarta s-a deschis.
Ne-a întâmpinat un bărbat de etnie romă, îmbrăcat într-un costum de mătase lucioasă, cu cămașă și cravată tot de mătase. Avea fața rotundă, bronzată, și un zâmbet larg, teatral. „Ce doriți, domnilor?”, ne-a întrebat. În curte, camioanele erau trase cu prelatele coborâte, iar marfa — saci, lăzi, paleți de fructe și legume — era vizibilă. Era flagrant. Nu mai aveam nevoie de niciun mandat. „Actele pentru marfă”, i-am cerut. „Imediat”, a spus el și a intrat în casa impunătoare, cu coloane, marmură, uși masive din stejar. Prin ușa întredeschisă am observat că și în interior erau depozitate legume și fructe până în tavan.
După câteva minute, individul a revenit fără acte. „Încă nu ne-au sosit documentele. Dar… poate ne înțelegem și ne iertați de data asta.”
Am înțeles imediat direcția. Unul dintre polițiști mi-a făcut semn și m-a tras deoparte: „Hai să intrăm în joc. Poate iese ceva.”
L-am abordat direct: „Ce înseamnă să ne înțelegem?”
„O mie de mărci acum și cinci sute pentru fiecare transport viitor”, a spus.
„Prea puțin”, i-am replicat. „Două mii acum și câte o mie pentru fiecare transport.”
A acceptat. A plecat și s-a întors însoțit de un bărbat mai în vârstă, cu mustață neagră, pălărie cu boruri largi, îmbrăcat în haine tradiționale. Am aflat ulterior că era tatăl lui și bulibașa romilor din Pecica.
„Nu-mi place ce faci”, i-a spus fiului.
„Sunt băieți de încredere, m-am înțeles cu ei”, a replicat acesta.
Pentru a câștiga timp și a pregăti flagrantul, i-am spus că vrem să primim banii într-un loc mai discret, la Hanul de la Răscruce. Argumentul: să nu atragem atenția vecinilor și curioșilor — Pecica fiind oraș cu peste 2.500 de romi.
Am plecat însoțiți de „mătase” la han. Într-un separeu, am comandat vin și gustări, mimând o înțelegere de afaceri. Între timp, colegii noștri au alertat Parchetul și au pregătit flagrantul. Pentru a prelungi momentul, i-am cerut de mai multe ori să renumere banii, să-i sorteze, să-i pună pe grămezi, invocând că lipsesc.
Când a sosit echipa Parchetului, a ieșit o încurcătură de proporții. Procurorul, neștiind cine e cine, s-a repezit spre noi — îmbrăcați „de cartier” — și ne-a acuzat că dăm mită, apucând banii de pe masă. A trebuit să ne legitimăm și să-i arătăm cine e mituitorul real. Individul a fost ridicat și dus în arest.
Noi, în loc să cerem întăriri, fără să ne dăm seama de pericolul în care ne aflam, ne-am întors la imobilul unde se aflau camioanele. Cineva din Parchet — probabil un apropiat al bulibașei — îl anunțase. Ceea ce a urmat… a fost pe muchie de cuțit.
După ce am intrat în curte, întregul imobil a fost înconjurat de romi, care continuau să sosească, chemați de bulibașă. Acesta a început să urle și să amenințe. S-a proptit în fața mea și, pe un ton amenințător, mi-a spus:
— Îmi aduci copilul acasă sau nu pleci viu de aici.
Situația devenise extrem de tensionată și gravă. Am ieșit din curte și ne-am așezat lângă autoturismul de serviciu, stând spate în spate. Doar doi dintre noi eram înarmați. Aveam pistoale și câte zece cartușe fiecare.
Se înserase, iar atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare. Am scos armele din teacă, am introdus încărcătoarele în pistoale, le-am armat — ținând, totuși, siguranța pusă — și am început să negociem cu ei. Nu puteam pleca, eram complet înconjurați. Dar nici ei nu se apropiau. Vociferau și strigau de la o distanță de aproximativ douăzeci de pași.
Am reușit să luăm legătura cu Inspectoratul de Poliție, unde am raportat situația. Timpul trecea, iar trupele de intervenție întârziau. Ca să câștigăm timp — se înnoptase și riscam să pierdem complet controlul — am apelat la o firmă de securitate.
În jumătate de oră au sosit zece agenți, bine făcuți fizic, echipați cu arme neletale și bastoane. Au format un cordon de protecție în jurul nostru și am încercat să ne deplasăm. Ne puteam mișca pentru că unul dintre agenți știa limba romani și ne avertiza că începuseră să adune obiecte pentru atac: pietre de var nestins, furci, topoare, coase — pe care le depozitau în spatele unei porți din apropiere.
Am încercat să ne îndepărtăm de acea poartă. Le-au mutat „depozitul” la alta. Jocul de intimidare devenea tot mai clar.
În timpul ăsta, cât stăteam spate în spate și cu mâinile pe tocurile pistoalelor, s-a întâmplat ceva… aparte. Din mijlocul mulțimii, țiganii au apărut tragând după ei pe unul de-al lor. Îl târau ca pe un sac de cartofi, în timp ce ăla se zbătea, încerca să-și țină pantalonașii sus și urla că e nevinovat.
L-au adus până în fața noastră, agitați și plini de spume: — El ne-a turnat? El v-a spus?
Am ezitat o secundă. Mi-am dat seama că, dacă jucam cartea tăcerii ambigue, poate câștigam timp. Așa că i-am privit scurt și am zis, pe un ton calm, oficial:
— Am primit o reclamație, dar nu știm exact de la cine.
Atât le-a trebuit.
— Ahaaaa! EL E!!! au urlat în cor, ca niște personaje dintr-o piesă absurdă.
N-a mai contat nici că omul protesta, nici că le era neam apropiat. S-au dus în goană până la casa lui, au smuls pietre dintr-un maldăr pus pentru construcție și i-au făcut geamurile cioburi. Un fel de „răzbunare comunitară preventivă”. Până și el, bietul om, părea că începuse să creadă că poate chiar el e turnătorul.
Noi, între timp, ne mai trăgeam sufletul. Am câștigat timp. Prețios. Era absurd, dar funcționa.
În sfârșit, pe la ora 11:00 – 11:30, au apărut și echipele de intervenție rapidă. Două autospeciale pline ochi cu jandarmi – vreo 40 de băieți hotărâți – și două autoturisme de teren, cu echipa de intervenție rapidă a IPJ Arad. Atmosfera, deja tensionată, s-a schimbat brusc. De la western prost, s-a trecut la film de comando, cu buget generos.
Primele grenade lacrimogene au fost aruncate direct în mijlocul celor care ne înconjuraseră. Fumul s-a ridicat ca-ntr-un concert rock, iar ce-a urmat a fost un spectacol pe care nici Tarantino nu l-ar fi regizat mai bine. Bătaie cu bastoanele „la liber”, țipete, tropăit de bocanci, urlete de toate felurile – de la disperare la indignare teatrală.
Țiganii au luat-o la goană care încotro. Erau fuste colorate fluturând printre pomi, pălării aruncate peste garduri, bocanci pierduți pe alei. Unii săreau gardurile de parcă făceau parkour, alții se baricadau în case și stingeau luminile, de parcă nimeni nu i-ar fi observat cu câteva secunde mai devreme urlând:
— Săriți, că ne omoarăăăăă!
Pe unul l-am văzut cum s-a ascuns după o tufă, ținându-și pălăria cu ambele mâini ca nu cumva să o piardă, în timp ce vecina lui se învârtea în cerc, căutând disperată o ușă deschisă. Alții se aruncau în grădini ca-ntr-o scenă dintr-un film de război, cu dramatismul și determinarea soldaților din filmele vechi cu Sergiu Nicolaescu.
Operațiunea a ținut până dimineața, cu urmăriri printre roșii, prin tufe de zmeură și sub corcoduși înfloriți. Parcă eram într-o comedie absurdă, doar că noi nu râdeam – nici atunci, nici prea curând după. Eram prea ocupați să nu fim linșați.
Pe la ora 5:00 dimineața, când răsărea soarele peste frontul de luptă, bulibașa, cu basmaua decolorată într-o mână și cu o figură brusc înduioșată, a venit și s-a pus în genunchi în fața mea: — Vă rog, domnu’ șef, să nu ne mai bateți… că ne vedem de viața noastră, jur pe copiii mei! — Păi ieri ziceai că nu plec viu de aici, i-am replicat, încercând să fiu calm, deși era absurd să fii calm după astfel de stres, în care nu știau dacă te mai întorci acasă. S-a uitat la mine ca la dentist, cu resemnarea omului care așteaptă să-i fie smulsa măseaua fără anestezie. N-a mai zis nimic.
Ne-a permis să confiscăm marfa. Am inventariat tot, camion cu camion, palet cu palet, până în jurul orei 17:00. Câteva zeci de camioane fără niciun document, destinate comercializării. Un mizilic, dacă ne gândim la volumul real al afacerii.
Dar pentru o noapte, în acel colț de Românie abandonată de lege, am avut senzația că totul se poate schimba. Că dreptatea mai are o șansă. Iluzie scurtă, dar frumoasă. Ca-n filme.
În loc de epilog
Cetățeanul rom, deși prins în flagrant în timp ce dădea mită, a fost eliberat după doar câteva luni de arest, invocându-se un așa-zis viciu de procedură.
Din tot scandalul, din stresul acumulat și din riscurile reale la care am fost expuși, nu ne-am ales decât cu câteva camioane de marfă confiscate și cu familiile speriate, pentru că apăruserăm deja, la știri, pe Antena1. Atât. Și cu cauciucurile taiate la masinile de transport la care am apelat pentru a transporta marfa la depozitele închiriate. Din sutele de camioane fără documente care tranzitau zilnic frontiera de la Nădlac, asta a fost tot ce am reușit să oprim la acea data. Restul au ajuns în piețe și au concurat producatorul român, iar vameșii și polițistii de frontiera, alături de crima organizată, au continuat să prospere. A fost, raportata la dimenisunea fenomenului, ca o picătură într-un pahar cu apă.
Un simplu episod, dintre miile de astfel de episoade, care au falimentat agricultura României. Și nu doar agricultura.
Pentru că dincolo de acest caz punctual se profilează imaginea unui stat care mimează aplicarea legii, în timp ce încurajează, prin neputință sau complicitate, crima organizată. O justiție care își caută nod în papură când vine vorba de infractori periculoși, dar e nemiloasă cu cei care încă mai cred în reguli. Un aparat de stat obosit, infiltrat și sabotat din interior, unde cei ce vor să facă ordine sunt lăsați singuri, iar cei ce încalcă legea sunt protejați de ea.
Am rămas doar cu gustul amar al efortului inutil, al riscului pierderii vieții și indolierii familiei și cu certitudinea că sistemul e gândit nu să funcționeze, ci să paraziteze.
