AcasăEditorialMai suntem un popor sau doar o populație care trăiește între aceleași...
spot_img

Articole noi

Mai suntem un popor sau doar o populație care trăiește între aceleași granițe?

      Un prieten îmi spunea, cu câțiva ani în urmă, că noi, românii, nu suntem un popor, ci doar o populație. La vremea respectivă nu am înțeles pe deplin ce voia să spună. Mi s-a părut o afirmație exagerată, poate chiar nedreaptă. Astăzi, privind mai atent ceea ce se întâmplă în societatea românească, încep să înțeleg sensul observației sale. Și, cu cât analizez mai mult realitatea din jur, cu atât găsesc mai multe argumente care mă fac să mă întreb dacă nu cumva avea dreptate.

      Ce ne unește, dincolo de faptul că vorbim aceeași limbă, locuim între aceleași granițe și avem, formal, aceeași cetățenie?

      Priviți societatea românească de astăzi: extrem de polarizată, fragmentată și lipsită de încredere reciprocă. Diferențele de mentalitate, educație, cultură și civilizație dintre regiunile istorice – Transilvania, Banatul, Moldova și Valahia – sunt uneori atât de evidente încât ai impresia că vorbim despre comunități care au evoluat în lumi diferite.

      Peste acestea se suprapun reminiscențele comunismului, care și-au pus amprenta asupra a două-trei generații, discrepanțele economice și de dezvoltare, apartenențele religioase și moștenirile unor administrații și culturi politice diferite. Nu putem ignora influența fanariotismului asupra mentalităților din spațiul extracarpatic, cu reflexele sale de clientelism, arbitrar administrativ și supraviețuire prin relații personale, nici influențele panslavismului rusesc, care au alimentat, de-a lungul timpului, orientări politice și culturale favorabile Răsăritului. În același timp, administrația austro-ungară și tradiția instituțională central-europeană au lăsat în Transilvania și Banat urme importante în organizarea administrativă, în cultura respectării regulilor și în raportarea la instituții, chiar dacă aceste moșteniri nu au fost nici uniforme, nici exclusiv pozitive.

      La toate acestea se adaugă influențele occidentale, individualismul de supraviețuire și diferențele de educație și discernământ. Nu putem ignora nici nivelul de ignoranță și de analfabetism funcțional, care influențează decisiv comportamentul social, capacitatea de a discerne între informație și manipulare și, în cele din urmă, felul în care oamenii înțeleg realitatea.

      Toate acestea nu sunt simple particularități ale unei societăți diverse. Ele devin probleme atunci când nu există suficiente valori comune care să le țină împreună.

      Dar, înainte de a merge mai departe, cred că trebuie să facem o distincție între două noțiuni care, deși sunt adesea folosite ca sinonime, au semnificații diferite.

      Populația reprezintă totalitatea locuitorilor unui anumit teritoriu, priviți din perspectivă demografică, statistică și administrativă. Este, în esență, o sumă de indivizi care ocupă același spațiu geografic, fără ca această apartenență să presupună automat existența unor legături culturale, emoționale sau a unor obiective comune.

      Poporul, în schimb, presupune mai mult decât proximitate geografică și apartenență administrativă. Înseamnă o comunitate umană formată în timp, legată prin limbă, istorie, cultură, tradiții, valori și, mai ales, printr-o anumită conștiință a apartenenței la un destin comun.

      Cu alte cuvinte, populația înseamnă oameni care trăiesc pe același teritoriu, în timp ce poporul presupune oameni care simt că aparțin aceleiași comunități și care sunt dispuși să își asume responsabilități unii față de ceilalți.

      De ce am ajuns să mă întreb dacă românii funcționează astăzi mai degrabă ca o populație decât ca un popor?

      În primul rând, din cauza deficitului profund de coeziune socială și de spirit civic.

      O populație poate exista și funcționa administrativ fără să aibă încredere reciprocă, fără solidaritate și fără obiective comune. Un popor, însă, nu se poate construi durabil în absența acestor elemente.

      Solidaritatea socială presupune încredere, respectarea unor norme comune, responsabilitate față de comunitate, asumarea memoriei istorice și existența unui proiect de viitor care să depășească interesele individuale și de grup.

      Avem toate acestea?

      Dacă privim analizele sociologice și reflecțiile unor intelectuali precum Daniel David, Horia-Roman Patapievici sau Andrei Pleșu asupra societății românești, întâlnim, în forme și interpretări diferite, câteva vulnerabilități recurente.

      1. Lipsa încrederii interpersonale.

      Românii au, în general, o încredere mult mai mare în familie și în cercul restrâns de apropiați decât în instituții sau în ceilalți membri ai societății. Încrederea se oprește, de multe ori, la poarta propriei familii. Dincolo de ea începe suspiciunea.

      O asemenea societate funcționează prin rețele restrânse de interese, relații și obligații personale, nu prin reguli și valori împărtășite. Ne bazăm pe omul nostru, nu pe instituție, pe relație, nu pe competență, pe intervenție, nu pe respectarea regulii.

      Or, o comunitate în care fiecare încearcă să se descurce pe cont propriu nu poate construi ușor un bine comun.

      2. Individualismul de supraviețuire.

      Istoria noastră, cu perioadele sale îndelungate de instabilitate, ocupații străine, administrații abuzive, regimuri autoritare și, mai recent, comunism și tranziție economică dificilă, a încurajat dezvoltarea unor mecanisme individuale de apărare.

      Oamenii au învățat să se descurce, să se adapteze, să evite autoritatea și să își protejeze familia, chiar dacă, uneori, acest lucru presupunea ignorarea interesului colectiv.

      Comunismul a accentuat această mentalitate. A distrus inițiativa individuală, a încurajat conformismul, delațiunea, suspiciunea și dependența de stat. După 1989, în loc să construim o cultură a responsabilității civice, am transferat, în mare măsură, vechile reflexe în noua societate.

      Am schimbat sistemul politic, dar nu am reușit să schimbăm în aceeași măsură mentalitățile.

      3. Absența unui proiect de țară asumat colectiv.

      Am avut câteva obiective naționale majore asupra cărora s-a realizat un consens relativ larg: aderarea la NATO și integrarea în Uniunea Europeană. Acestea au reprezentat momente în care societatea românească a reușit să se mobilizeze în jurul unei direcții comune.

      Dar ce s-a întâmplat după atingerea lor?

      Nu am reușit să construim o viziune economică, socială și instituțională coerentă, care să fie asumată dincolo de ciclurile electorale și de interesele partidelor. Fiecare guvern vine cu propria agendă, fiecare grup politic încearcă să își conserve influența, iar instituțiile publice sunt adesea tratate ca proprietăți ale celor care ajung temporar la putere.

      Nu avem continuitate, nu avem consecvență și, mai ales, nu avem suficientă încredere că efortul individual contribuie la o construcție colectivă.

      4. Slaba coeziune civică.

      Participarea redusă la viața comunității, lipsa voluntariatului, dificultatea de a colabora pe termen lung pentru cauze publice și polarizarea politică sunt simptome ale unei societăți în care oamenii trăiesc mai degrabă unii lângă alții decât împreună.

      Ne mobilizăm pentru interese personale, pentru grupul nostru, pentru partidul nostru sau pentru credințele noastre, dar mult mai greu pentru interesul general.

      Mai grav, am ajuns să considerăm adversarul politic un dușman personal, iar diferența de opinie o dovadă de lipsă de inteligență sau de trădare. În loc să discutăm argumente, ne etichetăm. În loc să căutăm soluții, ne împărțim în tabere.

      5. Diferențele istorice, culturale și de dezvoltare.

      România este un stat format din regiuni cu evoluții istorice diferite, cu experiențe administrative, economice și culturale distincte. Transilvania, Banatul, Moldova și Valahia nu au parcurs același traseu istoric și nici nu au fost supuse acelorași influențe politice și instituționale.

      Aceste diferențe au produs mentalități și modele de comportament social diferite, care se regăsesc și astăzi în raportarea la muncă, educație, administrație, autoritate și comunitate.

      Nu este vorba despre superioritatea unei regiuni față de alta, ci despre recunoașterea unor realități istorice și sociale care au influențat evoluția fiecăreia.

      La acestea se adaugă decalajele economice, migrația internă și externă, diferențele de acces la educație și influențele culturale contradictorii, occidentale și răsăritene. Toate contribuie la o societate care nu a reușit încă să își armonizeze suficient valorile și aspirațiile.

      Există, desigur, și argumente puternice în favoarea ideii că românii reprezintă un popor, nu doar o populație.

      Avem o limbă comună, un patrimoniu cultural consistent, o istorie care a contribuit la formarea unei conștiințe naționale și câteva momente fundamentale de solidaritate și mobilizare colectivă. Unirea Principatelor, Independența și Marea Unire sunt repere istorice incontestabile în constituirea statului național român.

      Totuși, cred că nu trebuie să exagerăm semnificația acestor momente și nici să le prezentăm ca expresia unei voințe populare unanime sau a unei mobilizări spontane și generalizate a întregii populații. Nu putem face abstracție de realitatea istorică: în toate aceste momente, contextul geopolitic, conjunctura politică și militară, interesele marilor puteri și acțiunea unor elite politice și intelectuale au avut un rol determinant. Au existat, desigur, aspirații naționale autentice și susținere populară, dar acestea s-au manifestat în condiții istorice particulare și nu trebuie confundate cu existența unei solidarități sociale profunde și permanente.

      Cu alte cuvinte, faptul că am reușit, în anumite momente istorice, să constituim un stat național nu demonstrează automat că am avut și avem o societate omogenă din punct de vedere al valorilor, mentalităților și conștiinței civice. Unitatea teritorială și statală nu este neapărat echivalentă cu unitatea socială și spirituală a celor care trăiesc în interiorul granițelor sale.

      Am dovedit solidaritate și în momente de criză, fie că vorbim despre dezastre naturale, despre ajutorul oferit refugiaților sau despre alte situații în care oamenii au simțit nevoia să se ajute reciproc.

      Așadar, nu ne lipsesc elementele istorice și culturale ale identității naționale. Ceea ce ne lipsește, în mare măsură, este transformarea acestei identități într-o solidaritate socială funcțională, într-o cultură a responsabilității și într-o conștiință autentică a binelui comun.

      Mai există însă un aspect asupra căruia cred că merită să reflectăm: identitatea națională nu este o realitate imuabilă, transmisă intact din generație în generație. Ea se construiește și se reconstruiește în timp, sub influența evenimentelor istorice, a schimbărilor politice, a migrațiilor și a contextelor geopolitice. Uneori, istoriile naționale sunt simplificate, idealizate sau reinterpretate în funcție de interesele momentului.

      Nici istoria demografică a regiunilor românești nu poate fi redusă la mituri despre cine a fost primul, cine a fost băștinaș sau cine are un drept exclusiv asupra unui teritoriu. Evoluția populațiilor a fost mult mai complexă, fiind determinată de migrații, colonizări, războaie, schimbări de granițe, condiții economice și oportunități de viață.

      Faptul că românii au ajuns majoritari în Transilvania nu constituie, luat separat, o demonstrație a unei continuități demografice absolute și nici nu poate fi folosit pentru a anula istoria celorlalte comunități care au trăit acolo. Istoria unui teritoriu nu este proprietatea exclusivă a unei singure populații.

      Mai există un aspect pe care îl ignorăm adesea atunci când discutăm despre istoria populațiilor și despre apartenența lor la un anumit teritoriu: migrația determinată de nevoia de siguranță, stabilitate și predictibilitate materială. Oamenii nu s-au deplasat de-a lungul istoriei numai în urma războaielor, cuceririlor sau expansiunilor teritoriale. De foarte multe ori, au plecat din locurile în care trăiau pentru a se stabili acolo unde puteau găsi condiții mai bune de existență, protecție, libertate religioasă, posibilități de muncă și perspective economice.

      Siguranța vieții și a proprietății, predictibilitatea administrativă și fiscală, libertatea de a-ți practica religia și posibilitatea de a-ți dezvolta o activitate economică au reprezentat dintotdeauna factori importanți în alegerea locului de stabilire.

      Un exemplu relevant îl reprezintă migrația evreilor sefarzi, expulzați din Spania în 1492 și ulterior din Portugalia, dintre care numeroși au găsit refugiu în Imperiul Otoman. Politica de primire promovată de sultanul Baiazid al II-lea, în contextul persecuțiilor religioase din Peninsula Iberică, le-a oferit posibilitatea de a-și continua viața, activitățile comerciale și tradițiile religioase într-un mediu care, în anumite privințe și în comparație cu cel din care plecaseră, oferea condiții mai favorabile. Comunitățile sefarde au contribuit ulterior la dezvoltarea comerțului, meșteșugurilor și vieții economice din mai multe orașe otomane.

      Acest exemplu demonstrează că migrația nu poate fi interpretată exclusiv prin prisma apartenenței etnice sau a unor revendicări teritoriale. Oamenii se stabilesc acolo unde găsesc condiții de viață mai bune, unde se simt protejați și unde pot construi un viitor pentru ei și pentru urmașii lor.

      Un exemplu și mai amplu, poate cel mai reprezentativ din istoria modernă, este America. Statele Unite s-au construit, în mare măsură, prin succesive valuri de imigrație, formate din oameni veniți de pe aproape toate continentele, din culturi, religii și spații geografice diferite. Unii au fugit de persecuții religioase și politice, alții de războaie, sărăcie, foamete sau instabilitate, iar foarte mulți au fost atrași de libertatea individuală, de siguranța proprietății, de posibilitatea de a munci și de perspectiva unei vieți mai bune.

      America demonstrează, poate mai bine decât orice alt exemplu, că o comunitate națională se poate construi și prin integrarea unor populații cu origini extrem de diferite, unite treptat nu printr-o origine etnică comună, ci printr-un set de valori, principii, instituții și aspirații împărtășite. Desigur, istoria americană are și contradicțiile, conflictele și inegalitățile sale, dar experiența sa demonstrează forța unui proiect comun capabil să transforme generații de imigranți într-o comunitate națională.

      În fond, oamenii se stabilesc acolo unde găsesc siguranță, predictibilitate și posibilitatea de a construi un viitor pentru ei și urmașii lor. Apartenența la un teritoriu nu poate fi explicată exclusiv prin originea etnică sau prin revendicări istorice, ci trebuie înțeleasă și prin prisma condițiilor concrete de viață, a mobilității populațiilor și a capacității societăților de a integra comunități diferite.

      Același principiu trebuie avut în vedere și atunci când analizăm evoluția demografică a Transilvaniei și a celorlalte regiuni istorice. Schimbările de populație au fost determinate de numeroși factori: condiții economice, oportunități agricole, colonizări organizate, politici administrative, conflicte militare, epidemii, migrații spontane și deplasări forțate.

      Prin urmare, majoritatea demografică de astăzi nu poate fi transformată automat într-o dovadă a unei apartenențe exclusive și neîntrerupte la un teritoriu. Istoria populațiilor este o istorie a mobilității, a adaptării și a conviețuirii, nu doar a continuității și a revendicărilor naționale.

      Mai mult, cred că trebuie să facem o distincție esențială între majoritatea demografică și dreptul de apartenență teritorială. Procentul unei populații nu reprezintă, prin el însuși, un titlu istoric sau juridic de proprietate asupra unui teritoriu. Faptul că o comunitate etnică ajunge să reprezinte majoritatea locuitorilor unei regiuni nu demonstrează automat că acel teritoriu i-a aparținut dintotdeauna și nici că celelalte comunități care au contribuit la istoria și dezvoltarea lui nu au drepturi legitime asupra patrimoniului său istoric și cultural.

      Trebuie să privim și contextul istoric în care principiul autodeterminării naționale a început să fie utilizat pentru redesenarea hărții Europei. Promovat în special de președintele american Woodrow Wilson, după Primul Război Mondial, acest principiu a devenit unul dintre argumentele politice ale reorganizării Europei după destrămarea marilor imperii multinaționale, între care Imperiul Austro-Ungar. Ulterior, după cel de-Al Doilea Război Mondial, noua ordine europeană a consfințit, în mare măsură, configurația teritorială rezultată din înfrângerea statelor Axei, inclusiv a Ungariei.

      Nu trebuie însă să confundăm principiul autodeterminării cu un criteriu matematic al majorității etnice. În realitate, deciziile Conferințelor de Pace au fost rezultatul unui amestec de revendicări naționale, date demografice, argumente istorice, interese economice, considerente militare și strategice și, nu în ultimul rând, raporturi de putere între învingători. Principiile invocate nu au fost aplicate uniform tuturor teritoriilor și tuturor populațiilor.

      Această relativitate a criteriilor a continuat să genereze controverse și în istoria recentă. Cazul Kosovo, prin desprinderea sa de Serbia și recunoașterea independenței de către o parte a comunității internaționale, demonstrează cât de complicată este relația dintre autodeterminare, componența etnică a populației și integritatea teritorială a statelor. Totuși, nici în acest caz majoritatea demografică nu a constituit, singură, fundamentul juridic al independenței.

      Prin urmare, nu putem transforma procentul populației într-un argument absolut pentru stabilirea apartenenței istorice a unui teritoriu. Demografia este o realitate statistică, istoria este o realitate complexă, iar dreptul internațional are propriile principii și mecanisme de interpretare.

      Cred că trebuie să renunțăm la interpretările simplificatoare și la tentația de a transforma istoria într-un instrument de legitimare a unor pretenții naționale exclusive. Teritoriile au istorii mult mai complexe decât etnia care deține astăzi majoritatea numerică. Iar conviețuirea mai multor comunități, cu limbi, religii, tradiții și experiențe istorice diferite, face parte din identitatea acestor teritorii.

      În fond, apartenența la un teritoriu nu se reduce la numărul celor care vorbesc o anumită limbă sau declară o anumită naționalitate la un recensământ. Oamenii s-au deplasat de-a lungul istoriei și s-au stabilit acolo unde au găsit condiții mai bune de trai, siguranță și oportunități. Migrația a avut și are mecanisme economice, politice și demografice complexe, care nu pot fi explicate printr-o singură motivație.

      Revenind însă la întrebarea inițială, cred că problema fundamentală a societății românești nu este lipsa unei identități istorice sau culturale, ci incapacitatea de a transforma această identitate într-un proiect colectiv.

      Putem avea aceeași limbă, aceeași istorie, aceleași simboluri și aceeași cetățenie, dar să nu avem încredere unii în ceilalți. Putem sărbători împreună Ziua Națională, să intonăm imnul și să fluturăm steagul, dar să nu fim dispuși să respectăm regulile care fac posibilă conviețuirea. Putem invoca patriotismul în fiecare discurs, dar să acceptăm furtul din banul public, nepotismul, corupția și privilegiile atunci când acestea ne aduc un avantaj personal sau de grup.

      Iar aici apare paradoxul: avem foarte mult patriotism declarativ și prea puțin patriotism civic.

      Ne place să vorbim despre România, dar ne interesează mult mai puțin responsabilitatea pe care o avem față de ea. Cerem drepturi, dar uităm de obligații. Pretindem respect, dar nu întotdeauna îl oferim. Ne revoltăm împotriva corupției, dar o tolerăm atunci când ne servește interesele. Cerem instituții puternice, dar nu suntem întotdeauna dispuși să respectăm autoritatea legii.

      Eu cred că acesta este unul dintre cele mai importante motive pentru care societatea noastră rămâne atât de vulnerabilă la manipulare, populism, extremism și influențe politice externe.

      Un popor nu se definește doar prin trecutul pe care îl revendică, ci și prin valorile pe care le practică în prezent și prin viitorul pe care este capabil să îl construiască împreună.

      De aceea, afirmația prietenului meu, care atunci mi s-a părut exagerată, capătă astăzi o altă semnificație. Nu cred că românii au încetat să fie un popor în sens istoric, lingvistic sau cultural. Cred însă că, din punct de vedere social și civic, ne comportăm prea des ca o simplă populație, adunată între aceleași granițe, dar împărțită de interese, mentalități, frustrări, prejudecăți și viziuni incompatibile asupra viitorului.

      Și cred că întrebarea cu adevărat importantă nu este dacă suntem un popor, ci dacă mai avem voința și capacitatea de a funcționa ca unul.

      Pentru că un popor nu înseamnă doar oameni care au același trecut. Înseamnă și oameni care sunt dispuși să își asume împreună prezentul și să construiască același viitor.

      Iar eu cred că tocmai aici avem cea mai mare problemă.

COMENTARII
Decisiv.ro utilizează tehnologii de inteligență artificială (IA) pentru realizarea, adaptarea sau editarea unor texte, imagini și elemente grafice. Conținutul este verificat editorial înainte de publicare, iar responsabilitatea asupra materialelor publicate aparține redacției.

Latest Posts

Nu rata